Un strop de vointa

In toate inscriptiile docte referitoare la regulile de viata si ingrijire scrie ca trebuie sa faci tot felul de activitati care, insa, nu sunt eficiente decat daca depasesc un anumit numar de minute.

Ti se recomanda sa faci miscare macar o jumatate de ora pe zi. Sa iti perii dintii macar 10 minute. Sa iti piepteni parul minim 3 minute inainte de culcare. Sa te cremuiesti, din cap pana-n picioare, pret de minim 5 minute zilnic. Si, daca se poate, sa faci dragoste cat mai des cu putinta, dar asta sa dureze macar 8 minute intense, fiindca altfel partida de amor e o curata rusine…

Recomandarile sunt, insa, paguboase. De cate ori ni se pun bareme de timp, preferam mai degraba sa renuntam la activitati decat sa fim oropsiti de curgerea clepsidrei. Trebuie o jumatate de ora pe zi de miscare? E prea mult pentru mine. Mai bine nu mai fac deloc. 10 minute sa racai la dinti, in sus si-n jos, dupa fiecare masa… Las’ ca ma spal eu cand oi putea, cum oi putea, ca n-are nimic, nu trebuie sa cronometrez… Trebuie sa facem dragoste un sfert de ora, acum, cand mi se inchid ochii de somn? Mai bine o lasam pe saptamana viitoare…

Eu cred, insa, ca oricat de putin timp am acorda activitatilor pe care le-am taiat cu totul de pe lista, daca o facem constant, s-ar putea sa fim cu  mult mai multumiti de rezultate decat cei care s-au resemnat, renuntand. Cei care-si perie parul inainte de culcare, macar pret de 10 secunde, vor avea un scalp mai sanatos si un par mai frumos decat aceia care, prea obositi pentru periatul de minim 3 minute vor alege sa se culce sarind peste o asemenea activitate. Iar cei care aleg sa faca dragoste mai des, fara sa se lase conditionati de ticaitul ceasului, ci doar de dorinta de a petrece o clipa de intimitate si de iubire, s-ar putea sa fie mai fericiti si mai indragostiti decat cei care nu au niciodata timp de ajuns pentru somptuoasele lor partide de amor.

Nu pledez pentru graba in nimic. Insa lupt impotriva renuntarilor. “Eu nu pot sa tin dieta, fiindca sunt pofticioasa”, imi spune o amica durdulie si nefericita fiindca e durdulie. “Nu pot sa pierd atata timp si sa ma duc la sala, iar daca faci acasa un pic de gimnastica nu foloseste la nimic, e frectie la picior de lemn”, imi spune un amic al meu sedentar sau, mai degraba lenes. Dar eu stiu ca daca am face macar un minut pe zi de stretching, cu siguranta am avea o viata mai lunga si mai sanatoasa decat cei care sunt prea ocupati ca sa faca vreodata jumatatea aceea de ora obligatorie de sport. Daca am renunta la doua dintre cele trei prajituri pe care le infulecam zilnic, s-ar putea sa fim tot mai mandri de schimbari…Si daca am avea un strop de vointa in plus s-ar putea sa constatam ca, piatra cu piatra, pana la urma, am mutat un munte intreg.

Reticenti la schimbare

Regulile lumii se schimba, teoretic, numai catre mai bine. Nicio natie, nicio autoritate, nicio forta n-ar schimba vechile reguli din dorinta de a strica ceva. Dimpotriva.

Numai ca noi toti suntem reticenti la schimbare. Uneori preferam lucrurile vechi, care functionau taras-grapis, celor care au fost perfectionate, dar care ne cer sa ne urnim putin din vechile obiceiuri. Si pentru ca ne e greu sa ne adaptam la mersul lumii, ne declaram adepti ai stilului clasic.

Atunci cand si-a schimbat imaginea, yahoo-ul ne-a lasat vreun an sa optam intre forma lui veche si cea imbunatatita care prezenta mult mai multe avantaje. Dar pana cand nu au facut schimbarea oficiala, care nu mai permitea intoarcerea la versiunea clasica, un procent absolut semnificativ din milioanele de utilizatori n-au vrut sa apese pe butonul care ii comuta catre o comunicare mai moderna si mai eficienta.

Constat in fiecare zi in care sofez prin Bucuresti ca, desi au fost modificate in codul rutier de mai bine de doi ani reglementarile referitoare la virajul la stanga intr-o intersectie, nimeni nu tine seama de noile schimbari. Conform noilor reguli, masinile care vin din sens opus si fac stanga intr-o rascruce de drumuri nu-si mai intersecteaza traiectoriile, ci vireaza stanga inainte de-a ajunge la mijlocul intersectiei. Desi in foarte multe piatete aglomerate au fost trasate cu linii intrerupte caile pe care trebuie sa se incadreze masinile, soferii isi urmeaza neclintiti vechile obiceiuri, incalcindu-si drumurile intr-o buluceala absurda, dar care le-a intrat in reflex atat de adanc, incat nu vor sa renunte la ea. Cei care aleg calea cea simpla, si pe deasupra legala, sunt claxonati cu foc si injurati de mama, tata si alte rubedenii.

De multe ori, ne complacem intr-o nefericire familiara, numai pentru ca nu ne mai simtim in stare sa reinvatam fericirea. Ramanem in relatii gresite pentru ca nu mai avem vlaga pentru speranta, ne complacem in servicii pe care le detestam, fiindca ni se pare ca e prea riscant sa cautam altceva, fie si ceva care sa ne placa enorm. Si, totusi, schimbarile ne lumineaza viata, de cele mai multe ori. Schimbarile intelepte, schimbarile gandite sau pana si schimbarile necesare venite chiar impotriva vointei noastre ne usureaza si ne imbunatatesc viata. Tine doar de noi sa le acceptam cu zambetul pe buze. Si sa mergem inainte, catre schimbarile viitoare.

Cum ne adaptam

Se spune ca adaptarea este cea dintai forma de inteligenta, iar istoria devenirii intregii planete o demonstreaza cu asupra de masura. Nu au supravietuit decat speciile care s-au adaptat…

Lumea se schimba, iar noi trebuie sa ne rasturnam credintele, obiceiurile, sperantele, in ritmul ei. Cei adaptabili merg inainte, cei versatili trec dintr-o convingere in alta si, desi cu totii ar trebui sa ii admiram pe cei care sunt in stare sa tina pasul cu vremurile, exista o reticenta, o retinere, o condescendenta care inunda privirea noastra indreptata catre cei care au reusit. Si, totusi, noi ii admiram pe cei de moda veche. Pe aceia care isi respecta principiile mai presus de cerintele epocii ii asezam cu respect, cu emotie, in jurnalele inimii si ale istoriei.

Iubim sau macar respectam dinozaurii care s-au lasat risipiti de vremuri, in timp ce pentru limacsii care s-au fofilat printre cataclisme nu avem decat dispret. Ne e dor de familiile cu sange albastru si rarefiat, chiar daca stim ca s-au risipit intre ere, intre neputinte. Tanjim dupa zapezile de altadata, desi e limpede ca s-au topit fiindca n-au fost in stare sa devina vesnice. Insa, daca adaptarea e semnul inteligentei, stabilitatea, constanta, vesnicia par sa fie reperele eterne ale sufletelor nobile.

Cum ne adaptam lumii in care traim cand noi tanjim, fara sa ne ferim, dupa vremurile de odinioara? Ce sorti de izbanda are drumul nostru inainte cand noi suntem, mai toti, cu privirea intoarsa, cu ochii inlacrimati catre trecut? Ce trebuie schimbat in noi, ce trebuie uitat in altii?

Reperele eternitatii mele

Contrazic prin intreaga mea viata teoria conform careia orice lucru sau intamplare care iti sunt date in cantitati prea mari te duc, inevitabil, la saturatie.

Poate ca tine de aplecarea mea maladiva spre statornicie extrema. Poate ca tine de rezistenta mea la schimbare pe care nu am reusit sa o inving niciodata. Poate tine de felul in care mi s-a agatat, disperata, de suflet, aspiratia catre “totdeauna”. Sau poate ca vine din copilaria mea ciudata, in care goneam zilele, catre un viitor caruia ii porunceam sa vina, sa vina mai curand si sa aduca stabilitatea cu el.

As putea sa traiesc facand intocmai aceleasi lucruri mereu. Imbratisand zi de zi, noapte de noapte, acelasi barbat, rasfatand zi de zi, noapte de noapte, aceiasi copii. Ascultand aceeasi muzica, citind aceleasi carti pe care nu le voi intelege niciodata atat de profund, incat sa nu le mai pot lua de la capat, vazand aceleasi filme, care imi daruiesc la infinit frumusetea lor asezata in imagini.

Nu ma plictisesc niciodata de lucrurile pe care le-am adus de buna voie in viata mea. Ma cuibaresc, cu fiecare zi mai statornic in viata si, in timp ce altii isi gasesc fericirea in schimbare, eu ma vad imbatranind asezata, pentru totdeauna, in aceleasi ecuatii norocoase ale dragostei mele complicate, dar senine si adanci.

Cuprind, in cel mai savuros talmes-balmes al inimii mele, o eternitate a mea asezata in doar cateva repere: Peter Gabriel,  ananasul, Paul Buciuta, jocul de badminton, Gabriel Garcia Marquez, trambulina din curte, Ilona Nastase, icrele negre, Mircea Cartarescu, ciresele de iunie, Iza Buciuta, trandafirii galbeni, Octavian Paler, Delta Dunarii, Victor Nastase, mirosul de iarba cosita, Simona Catrina, revista Tango pe vremea cand era a mea, Nae Caranfil, Barcelona, Mariana Ionescu, vinul de Torres, Daniel Day Lewis, bonsaiul nostru, Nina Cassian, prietenele mele de pe blog, Timisoara…

Asa sunt eu…

In situatii dintre cele mai neplacute, ma intalnesc tot mai des cu formula “Asa sunt eu”…  Oamenii care nu-si fac treaba sau nu-si tin cuvantul se asaza, de foarte multe ori, la umbra pretinsei lor neputinte de a se conforma la reguli.

Eu ma lupt in parte cu toate nimicniciile si defectele mele. Ma rusinez de tot ce fac rau si ma straduiesc sa fiu un om mai bun, cu orice pret. Si primul pas pe care il fac spre vindecare este sa imi recunosc slabiciunile, vinile, si sa cer iertare celor pe care i-am suparat prin ceea ce nu am putut repara la timp in felul meu de a fi. Si chiar daca poate nu reusesc cu usurinta sa ma preschimb intr-un om mai de soi, macar stiu sigur ca nu m-am mandrit nicicand cu vreunul dintre cusururile de care nu am fost in stare sa ma dezbar - inca.

Am de-a face cu oameni care se simt cu mult mai bine in pielea lor si imi spun, cu seninatate, “asa sunt eu”. Asa sunt eu, intarzii la toate intalnirile. Asa sunt eu, neatent. Asa sunt eu, dezordonata. Asa sunt eu, impulsiv. Asa sunt eu, schimbator. Asa sunt eu, influentabila. Si, ca si cum asta ar fi o scuza beton, persoana cu pricina se relaxeaza si continua sa ii scoata din sarite pe toti cei din jur.

Sunt perfect de acord ca nu ii putem schimba pe cei de langa noi. Ca trebuie sa ii acceptam asa cum sunt. Insa nu pot fi de acord ca noi insine trebuie sa ne culcam pe o ureche si sa ne lafaim in defectele noastre, desi stim ca felul nostru de a fi le face viata grea celor langa care traim. Daca patru oameni iti spun ca esti beat, trebuie sa te duci la culcare. Daca trei iti spun ca esti superficial, e cazul sa te privesti mai in adanc. Daca numai doi ti-au spus ca esti mincinos, inseamna ca trebuie sa inveti sa iti iei mult mai in serios cuvantul. Si daca ai facut un om, unul singur, sa planga din cauza ta, atunci ar fi corect sa te uiti in oglinda si in suflet si sa nu mai spui niciodata, ridicand din umeri “Asa sunt eu…”

Cate inceputuri intr-o viata?

Imi spun aproape in fiecare zi a vietii mele ca am primit o sansa binecuvantata de a lua viata de la capat. Ca traiesc o noua dragoste si o noua experienta a maternitatii, desi nu mai asteptam, nu mai speram.

Dar, cand stau si privesc in urma, imi dau seama ca am mai avut senzatia asta de inceput, de reinceput, de mai multe ori de-a lungul anilor pe care i-am strabatut pana acum.

Atunci cand am intrat la facultate si am ajuns intr-un alt oras si intr-o alta lume, mi s-a parut ca trec una dintre cele mai insemnate granite ale vietii mele. In anii aceia am inceput sa exorcizez spaimele mele de provinciala saraca, dar procesul s-a dovedit  a fi greu si indelungat, asa ca nu l-am incheiat, cu adevarat, nici pana in zilele noastre.

Am fost convinsa ca viata mea se va schimba radical dupa ce m-am casatorit prima data, la 25 de ani, dar nu s-a dovedit a fi tocmai asa. Multi ani dupa aceea, pana si in fata detectorului de minciuni as fi putut sa declar cu succes ca nu sunt casatorita. In schimb, de indata ce a aparut in viata mea cel dintai copil, totul s-a rasturnat catre o alta lume, plina de intelesuri nebanuite. Iar apoi, cand am divortat, mi s-a parut din nou ca viata a capatat alte sensuri, ca statutul meu s-a schimbat complet si ca, iarasi, iau viata de la capat, infruntand oprobriile lumii. Apoi, dupa marea singuratate, a venit dragostea. Si totul a reinceput.

Vad oameni care au curajul sa schimbe absolut totul si sa plece departe, pe alte continente, in lumi complet diferite. Aud de povesti ale unor oameni care s-au reinventat dupa cate un accident sau dupa o mare victorie. Stiu femei care si-au pierdut casa, numele si copiii si nu s-au prabusit, dimpotriva, au indraznit sa mearga mai departe. Si stiu si oameni care, dupa ce s-a dezechilibrat ceva in universul lor, nu au mai putut sa se inalte niciodata pana la nivelul fericirii adevarate. Si ma intreb cum e mai bine? Sa avem parte de mai multe vieti intr-un singur destin sau sa tanjim dupa seninatate si liniste de la un capat la altul al trecerii noastre pe pamant? Cat de greu sau cat de frumos poate sa fie orice nou inceput? Si, pana la urma, fie intru bine, fie intru mai greu, de cate ori avem puterea sa luam viata de la capat?

Lucruri care nu se pot schimba

Trecutul. Lungimea picioarelor. Parintii si rudele. Tara in care ne-am nascut. Parul drept sau ondulat. Moartea celor plecati. Gafele. Varsta. Vergeturile. Pentru toate celelalte, vorba reclamei, exista Mastercard.

Traim intr-o epoca norocoasa in care, cu putina stradanie, putem schimba aproape totul. In copilaria si in adolescenta mea nu mi-as fi putut imagina niciodata ca se va ajunge aici sau, mai degraba, n-as fi indraznit niciodata sa am asemenea sperante. Astazi, daca ai angoase, te duci la psihoterapie. Daca ti s-a asezat prea multa grasime pe solduri, fugi la chirurgul estetician. Daca ti se pare ca ai facut prea multe riduri, onorezi invitatia la un botox-party. Daca nu-ti place cum esti perceput de ceilalti, iti iei mai intai un stilist, dupa care un PR. Daca nu-ti convine tara ta, iti faci formele de emigrare in alt colt de lume.

Am vrut dintotdeauna sa schimb cate ceva in viata mea si, pe parcursul trecerii anilor, s-au adaugat alte si alte nemultumiri. In copilarie, mi-am dorit sa schimb casa in care locuiam, apoi relatia dintre parintii mei. Pe masura ce am crescut, mi-am dorit din ce in ce mai mult sa arat altfel decat aratam.  Dupa care am nazuit sa gasesc un alt final povestilor mele de dragoste. Iar apoi sa fac in asa fel, incat sa le uit cu totul, ca si cum nu le-as fi trait niciodata.

Mi-a luat patruzeci de ani sa pricep ca sunt lucruri pe care le poti schimba daca te straduiesti foarte mult - sau daca ai foarte multi bani ca sa platesti pentru asta -  si lucruri care nu mai pot  fi schimbate niciodata. Nu poti drege relatia dintre parinti si nici propriile tale iubiri nu le poti face sa curga asa cum ti-ai dori, daca ele au pornit prost si continua anapoda. Nu-ti poti schimba trecutul acela gravat in sufletul tau, doar il poti, eventual, cosmetiza pentru cei din jur. Nu poti sa fii mai inalta, si nici mai tanara - poti doar sa faci lifting si sa porti tocuri. Si, dupa ce am inteles ca nu am cum sa ma lupt cu propriul meu destin, m-am hotarat sa traiesc alegandu-ma pe mine insami in fiecare zi. Imi aleg varsta si infatisarea ca si cum ar fi cele mai bune pe care le-as putea avea. Imi aleg casa si familia si le fac sa fie cele mai frumoase si cele mai fericite. Imi aleg trecutul si il accept asa cum este. Ma iert pentru greseli si merg mai departe asumandu-mi tot ce sunt, tot ce am, pentru ca, din pacate, sau, uneori, din fericire, sunt lucruri care nu se mai pot schimba niciodata.