Jocul de-a vacanta, jocul de-a serbarea

Copiii nostri au intrat in vacanta. Au curs festivitatile menite sa celebreze absolvirea, iar parintii au asistat, unii cu emotie, altii cu stoicism, la nesfarsite ceremonii menite sa ii separe pe cei buni de cei foarte buni.

Mi-am amintit cum, anul trecut, asistand la serbarea de sfarsit de an a fiicei mele, pe care o tinusem cu eforturi supraomenesti intr-o scoala privata, napraznic de scumpa, am decis sa o mut in invatamantul de stat. Atat de searbada, de afona, de dezorganizata a fost serbarea la care am asistat cu un an in urma, incat mi s-a parut obligatoriu sa incerc sa ii gasesc un loc mai decent, mai fara ifose si, evident, care sa nu ma coste atatia bani, atat nesomn…

As minti daca as spune ca anul acesta, in scoala de stat in care fetita mea a absolvit clasa a doua, am avut ganduri mai pline de entuziasm. Intr-o sala de festivitati in care banuiesc ca termometrele ar fi masurat vreo 32 de grade, rand pe rand, invatatoarele au strigat - pe indelete- numele copiilor care au absolvit cu Foarte Bine, apoi pe cei cu Foarte Bine combinat cu Bine, pe cei doar cu Bine, apoi pe cei care au participat la cele 15 concursuri… Clasa intai A, clasa intai B, clasa intai C, clasa intai D… Clasa a II-a A, clasa a II-a B, clasa a II-a C… S-au distribuit acolo diplome obtinute din defrisarea a macar jumate de hectar de padure. Doar fetita mea a primit vreo 12 bucati mari de carton, pe care erau inscrise, frumos, toate ispravile ei din ultimul an.

Sunt relevante, pana la urma, serbarile, pentru calitatea scolii? Daca copiii stiu sa cante frumos, iar festivitatile de premiere sunt bine organizate, alerte si placute, inseamna ca e o scoala buna, in care copiii chiar invata ce se cuvine? Sau, pana la urma, momentul serbarii e doar o intamplare rupta din context, un prilej de-a trece, rostogolit, catre un crampei de libertate, si ca ar trebui sa ma dezvat sa judec tot invatamantul dupa cat de cu aplomb canta niste copii pe o scena?

Nu am gasit raspunsurile, inca. Probabil pentru ca mi-e teama sa dau peste adevaruri care m-ar putea durea.

Sa ai bani? Sa ai dragoste?

Imi transfer fiica dintr-o scoala foarte privata intr-una de stat. “De ce o mutati?” ma intreaba secretariate intregi. “Pentru ca nu-mi mai permit sa platesc taxe atat de mari”, raspund eu onest. Primesc la schimb priviri compatimitoare. Sau dispretuitoare.

Pentru mine a fost un exercitiu bun. M-am luptat, un an de zile, cu taxe scolare care se iau la tranta cu cele de la Oxford. Mi s-a parut ca orice sacrificiu merita facut pentru ca pruncii nostri sa aiba destine cu noroc. Dar am constatat la sfarsit de an scolar ca fata mea stie la fel de mult, sau la fel de putin, cu baiatul prietenilor mei, cu fata vecinilor, care au invatat in scoli de cartier. Singura diferenta e ca ceilalti copii vor sa fie profesori, iar a mea vrea sa se faca, atunci cand va fi mare, majoreta.

As minti sa spun ca nu imi pare rau ca trebuie s-o iau dintr-un loc si s-o duc in altul, la varsta cand copiilor le sunt tare grele schimbarile. As vrea, cateodata, sa traiesc si eu intr-o alta viata, in care sa nu ma intereseze niciodata cat de mare va fi, luna asta, factura la gaze. Sa nici nu-mi pun problema ca scoala e prea scumpa, macar pana implinesc copiii 18 ani si se scolarizeaza la nivel bastinas. Sau, ca sa fiu sincera, visul meu dintotdeauna, ilustrarea prosperitatii materiale si-a dezmatului financiar, in viziunea mea naiva, a fost sa-mi pot cumpara orice pereche de pantofi fara sa ma uit, mai intai, la eticheta de pe talpa.

Dar noi traim intr-o tara in care valorile sunt rasturnate, iar ordinea lumii sta cu fundul in sus. In care banii nu mai sunt demult o recunoastere a nobletii, ci, dimpotriva, a abilitatilor smecheresti. In care femeile trebuie sa aleaga ferm intre bani si dragoste si sa se lupte, curajos, cu nebunie, cu splendoare, sa-si atinga telul, oricare ar fi acela.

Eu m-am hotarat sa-mi duc copiii la scoli de stat. O sa putem si sa plecam si intr-o vacanta frumoasa pe an, si sa ne descotorosim de convingerea ca o fiinta realizata, eventual cu o stralucita cariera de majoreta, conduce musai o decapotabila. Am renuntat demult sa lupt sa am bani, pentru ca mi-am dat seama ca vreau, cu disperare, cu liniste, cu seninatate, cu indarjire, iubire inainte de toate. Pentru mine si pentru copiii mei. Pentru barbatul langa care traiesc si langa care am sa mor. Pentru copilul pe care il port in mine, al carui destin il leagana, inca, in palme, ursitoare in fata carora ma plec, cu smerenie.