Greu in ianuarie

Ieri dimineata, curtea era toata ingropata in zapada. Masina se preschimbase in derdelus numai bun pentru joaca si, oricat de spectaculoasa ar fi fost transformarea peisajului, recunosc ca nu m-am minunat decat o clipa. Dupa care m-a apucat disperarea.

A fost o zi lunga si grea. Poarta se blocase si n-a mai putut fi urnita din loc decat dupa operatiuni lungi si complicate. Masina avea o crusta de gheata care a trebuit sparta centimetru cu centimetru, iar toate aceste deraieri de la rutina zilnica au facut dusmanosul (si eficientul) nostru “hai mai repede ca ne grabim” sa nu mai aiba niciun efect. Copiii au intarziat la scoala aproape o jumatate de ora si au coborat din masina mutrosi si nedispusi sa inteleaga de ce nu am prevazut dezastrul meteorologic. Daca nici asta nu sunt in stare sa faca, atunci la ce mai sunt buni parintii?

Pe strada pe care aveam intalnirea stabilita pentru un interviu nu am gasit loc de parcare. Paul si-a carat luminile - care cantaresc vreo 50 de kilograme- din masina pana la locatie, pret de doua strazi. Si la dus. Si la intors. Apoi am strabatut orasul pe diagonala, in vreo doua ore, dupa care am mai facut inca doua ore in sens invers. Cand am ajuns acasa, poarta se blocase din nou. Si, imediat ce am intrat pe usa, (dupa lupte indarjite ca sa destelenim poarta) s-a oprit curentul electric. Iar asta inseamna, cum m-am mai vaicarit de atatea ori, ca, in casa noastra asezata pe o ulita din Popesti Leordeni, nu avem nici caldura, nici apa, nici internet…

Iubesc iernile inzapezite. Inainte sa ninga, am umblat prin lume cu sufletul insetat de alb si am visat mult, desantat, patimas, la copilaria mea in care sanii trase de cai treceau prin fata portii. Iubesc lumina din ochii copiilor mei atunci cand ne jucam cu bulgari si, cu naivitate, asez undeva in panoplia amintirilor de pret siluetele tuturor oamenilor de zapada pe care i-am inaltat an de an. Insa daca vremurile si vremea se vor incapatana sa fie la fel de potrivnice, sunt gata sa arunc nostalgiile la cos si sa cer referendum pentru abolirea iernii din calendarele celor oropsiti de obligatii administrative. Si s-o las la liber doar pentru cei aflati in concediu, in cate o casa cu soba si flacari tandre, in care copiii se culca devreme si nu merg la scoala, iar parintii se aduna seara langa semineu si, tolaniti pe o blana de urs, isi reinnoiesc juramintele dragostei. Altfel, e greu in ianuarie…

Nu mai stim sa scriem

M-am plans surorii mele de scrisul, cam fara noima si fara cratime, al copiilor mei. M-am vaicarit ca nu stiu sa le explic pe intelesul lor normele ortografiei, ca mi-am pierdut toate abilitatile de profesor, iar cele de invatator s-au atrofiat atat de mult, incat ma simt complet pierduta in fata temelor lor de scolari in clasele primare.

Am tinut un discurs lung si plin de lamentari, ca si cum as fi fost la psihoterapeut. Am vorbit, citand din Ana Blandiana, despre mi-au cu liniuta si miau cum zice pisica si despre neputinta mea de a tine ritmul cu cerintele scolii. Si, dupa ce m-am racorit, mi-am dat singura seama ca, pe masura ce va trece timpul, o sa le pot explica copiilor regulile de ortografie. Ca trebuie sa am rabdare si sa fac exercitii cu ei. Ca exista un timp potrivit pentru toate.

Si apoi, sora mea mi-a amintit ca, daca e sa fim onesti, ar trebui sa recunoastem ca nici macar noi, oamenii mari si cu pretentii de instruire, nu mai stim sa scriem cu adevarat. Ca ticnelile cu niciun, nicio ne-au luat pe toti pe nepregatite, ca zicem sint si scriem sunt, ca nu stie nimeni cum se scrie odata ce sau o data ce, iar 80% dintre noi scriu propriii copii fara sa puna toti cei 3 i acolo unde le e locul.

Poate ca stiu doar cei din Academie, care, in lipsa de ceva mai bun de facut, s-au gandit sa faca limba romana mai complicata decat toate celelalte. In vreme ce limbile straine se simplifica, mergand in ritmul firesc al evolutiei si al grabei planetare, noi ne facem viata mai grea si  limba noastra - care-i o comoara - tot mai de nevorbit si de nescris.

Notele si viata

Nu toti colegii mei de clasa care aveau note mici au ajuns codasi la fericirile vietii si nu toti aceia care aveau intotdeauna note mari au devenit personaje abonate la recunoasterea lumii si la impliniri profesionale remarcabile.

Cred cu tarie in insemnatatea educatiei. Iubesc cartile si pretuiesc invatatura lor. Sunt convinsa ca oamenii care au sufletul si mintea deschise catre nou, catre necunoscut au sansa de a deveni indivizi mai puternici decat aceia care se complac in necunoastere. Insa viata nu mi-a confirmat banuielile legate de faptul ca cei ce nu-s dispusi sa invete cu cine stie ce tragere de inima nu vor avea sanse la fel de insemnate sa razbeasca in viata precum cei silitori.

M-am intalnit de curand cu unul dintre fostii mei colegi de scoala generala, unul care s-a mentinut mereu pe linia de plutire, fiind abonatul principal al notelor de 5, 6 si 7. E astazi un prosper om de afaceri si mi-a spus ca are viata pe care si-ar visa-o oricine. Ca are o casa frumoasa, cu piscina, intr-un cartier rezidential langa Bucuresti, ca are familie si copii care se pregatesc sa plece la liceu in Anglia. Si, nu de mult, am revazut un fost coleg de facultate, dintre cei care nu fusesera niciodata exceptionali, ci doar buni spre mediocri. Mi-a vorbit despre grozava lui cariera universitara, despre doctoratul luat cu brio, despre treptele academice pe care le-a strabatut aproape zburdand.

Am aflat vesti - proaste - si despre o colega de-a mea din liceu care, desi a fost sefa de promotie an de an astazi e marginalizata, saraca si complet neadaptata la regulile vietii si ale lumii. Mi-am amintit ca, intotdeauna, in anii adolescentei, imi imaginam cat de fericita va fi viata ei, indoindu-ma, desigur, de viitoarele, posibilelele mele izbanzi.

Incongruentele intre reusitele din scoala si cele din viata ma fac sa nu mai stiu daca merita sa-mi mai urmaresc cu ochi de leoaica copiii asezati in fata caietelor de teme. Poate ca nu de notele de la scoala depinde, de fapt, implinirea noastra de mai tarziu. Dar, daca nu de note, daca nu de puterea noastra de a invata, atunci de ce altceva?!

Scoala scolilor

Doua dintre prietenele mele bune si-au sustinut teza de doctorat in ultimele zile, devenind specialiste incontestabile ale cate unui domeniu. Marturisesc ca, de fiecare data, dincolo de bucuria, de mandria, de fericirea pe care am simtit-o pentru ele, am simtit si putina parere de rau.

Pentru ca m-am gandit ca supramunca lor nebuneasca din ultimii ani nu va fi niciodata recunoscuta cu adevarat. Ca, in tara noastra, doar in cercuri dureros de restranse mai putem primi apreciere pentru performante academice, iar acea apreciere este, oricum, doar una morala, nu se materializeaza in vreun salt calitativ al vietii. Pentru ca am simtit, de fiecare data, ca fetele acelea destepte si harnice merita mai mult decat felicitarea noastra grabita.

Si recunosc ca o parte din parerea mea de rau a avut legatura cu mica mea neputinta de a-mi urma toate visele, cu faptul ca mi s-a facut un dor nebunesc sa invat, sa studiez, sa cercetez si sa-mi oblig mintea sa faca alte eforturi in afara de cele intrate in obligatiile de fiecare zi. Si chiar daca stiu ca as fi putut  sa fac si eu aceleasi eforturi supraomenesti pe care le-au facut Monica si Anemari - Monica Voineag e de-acum doctor in medicina, iar Anemari Necsulescu a devenit doctor in stiinte politice - undeva, in adancul inimii, mi-a intrat ca o otrava gandul ca parca nu mai conteaza atat de mult scolile si diplomele noastre exceptionale, ca traim intr-o lume in care singura sansa de supravietuire fara mari convulsii e sa te mentii la un nivel de mijloc, unde nu pot face ravagii nici aspiratiile prea inalte, nici neizbanzile de rand.

Probabil ca gresesc. Probabil ca, peste un timp, voi putea sa-mi recapat increderea nebuneasca in caile academice, vechea mea credinta in suprematia scolii intre mijloacele de acces la fericire, si voi purcede din nou la un drum al invataturii. Deocamdata le aplaud pe doctoritele mele, ascult uluita povestile lor cu drumuri alergate dintr-o parte si alta a lumii si cu ani in care n-au mai dormit mai mult de patru-cinci ore pe noapte, si le admir, si le invidiez, si ma minunez, si le aplaud, intrebandu-ma fara glas daca atata studiu o mai fi avand vreun rost in lumea in care traim.

Febra inceputului

Aseara tarziu, cand alti crestini mai cumpatati se pregateau deja sa mearga la culcare, am dat o raita prin piata de flori. Stiam ca dimineata ne va fi prea aglomerata ca sa mai indesam in orar si un asemenea ocol, asa ca am mers sa ne cumparam buchetele de inceput de scoala si sa adormim cu parfumul lor in suflet.

Nadajduisem ca voi avea parte de o intalnire tihnita cu florile si ca voi alege pe indelete, savurand culorile, aromele. M-am pomenit, insa, prinsa intr-un vartej al grabei si al disperarii. Politisti nervosi dirijau traficul cu maini repezite, ingroziti de invazia de masini - parcate neregulamentar - din zona pietei Cosbuc. Iar dupa ce am reusit sa indes masina intre un vraf de lazi si un caine care dormea, pazind dugheana unui florar, m-am trezit luata pe sus intr-un du-te-vino de oameni cu fete nervoase, care se bateau pe buchete ca si cum viata lor ar fi depins de asta.

Cu vreo doua, trei zile in urma, intr-un mare magazin dintr-un mall bucurestean m-am pomenit ca o doamna eleganta imi smulge din mana camasuta alba pe care o gasisem, cu greu, pentru baietelul meu. Iar aseara, pentru ca n-am gasit alta solutie mai inteleapta, iar cei care vindeau buchete erau prea aglomerati ca sa-mi inteleaga pretentiile, am cumparat, pana la urma, pachete mari de flori de la angrosisti, luandu-mi ca sarcina sa-mi petrec o bucata de noapte impletind lujere proaspete cu verdeturi si ornamente vii, cumparate, tot asa, la pachet…

Suntem toti arsi de febra inceputului de an. Si, ca sa nu ne mai gandim la emotii, la ezitari, la temeri, ne ocupam timpul cu treburi administrative care sa ne faca sa parem sobri si eficienti. Stim, insa, in adancul inimii, ca ne asteapta o zi grea. Prima zi grea dintr-un sir lung de zile pline de raspunderi si miracole. Pentru ca a inceput un nou an de scoala.

Cum au fost pregatirile voastre?

Scoala

E ultimul week-end de vacanta. Sunt ultimele noastre zile libere, zile aglomerate, in care ne pregatim -  cu frisoane, cu emotii, cu lacrimi, cu nerabdari, cu spaima, cu bucurie - pentru inceperea scolii.

Ca sa ne fie si mai grea despartirea de vara, anul acesta scoala incepe mai devreme decat in traditiile inimii noastre. Nu pe 15 septembrie, asa cum se naravisera sa creada toate calendarele, ci cu trei zile nepretuite mai inainte. Copiii mei cei mari asteapta in mod diferit intalnirea cu invatatoarea si colegii. Ilona e pregatita, avantata, nerabdatoare. Pentru ea, vacanta a fost lunga si nedreapta, pentru ca a tinut-o departe de prietenii cei mai buni. Victor, care abia acum incepe clasa intai, e nedumerit si sceptic. Insa, dintre toti, probabil ca eu sunt cea mai tulburata, pentru ca retraiesc, a nenumarata oara, razvratirile mele paradoxale de copil-model care uraste scoala.

Timp de vreo 20 de ani, din primul an de gradinita si pana cand am terminat facultatea, cu o seara inaintea inceperii scolii am adormit plangand de neputinta si de deznadejde. Trezitul dimineata devreme si rutina ascultarii si a invatarii mi se pareau, vazute cu ochii mei ametiti de splendorile verii, absolut de neacceptat. Si, totusi, odata intrata in joc, ma straduiam sa fiu cea mai buna, desi, recunosc, mersul la scoala nu a fost niciodata sportul meu preferat. Sunt, insa, astazi, atat de inteleapta, atat de lucida, incat sa stiu ca datorez invataturii toate lucrurile bune care mi s-au intamplat in viata si, toate esecurile - incapacitatii mele de a intelege si a deslusi la timp alte carti, alte axiome ale vietii. Prin scoala, prin lumina de pret a cuvantului, mi-am depasit conditia de fetita saraca, urata, neinteleasa si stiu astazi ca tristetea lacrimilor mele varsate in fiecare miez de septembrie a fost rasplatita, peste ani, cu asupra de masura.

E ultimul week-end inainte de scoala. Si stiu ca am sa adorm plangand, de dor, de recunostinta, de tristetea ca doi dintre copiii mei sunt elevi, de bucuria ca doi dintre copiii mei sunt elevi, asa cum am fost si eu inainte sa-mi incep drumul catre toate minunile vietii.

Responsabilitatile

Exista un moment, in copilaria noastra, dincolo de care incep responsabilitatile. Exista o zi in care intelegem ca avem griji si obligatii pe care trebuie sa le indeplinim, chiar daca nu vrem sau ni se pare ca nu putem.

Am lacrimat la serbarea de sfarsit de gradinita a baietelului meu nu numai de emotia glasurilor suave impletite in cantece de ramas bun, cat mai ales gandindu-ma ca, odata cu scoala, se termina cea mai senina bucata de copilarie. Am plans si mai demult, in urma cu aproape patru ani, cand Ilona s-a pregatit sa faca aceeasi trecere spre lumea plina de reguli si de obligatii. Pentru ca eu, spre deosebire de copiii mei, stiu deja ca rostogolirea spre viata in care toate poverile sunt pe umerii tai incepe odata cu clasa intai. Si nu se mai termina niciodata.

Toti copiii vor sa fie mari mai repede decat le ingaduie timpul. Toti copiii sunt tentati sa isi masluiasca varsta adaugand o jumatate de an, sau un an, sau doi, fara sa fie in stare sa intelega prea bine de ce oamenii ajung sa-si doreasca, mai tarziu, sa spuna ca au ani mai putini decat cei inscrisi in actele lor. Pentru ca, privind de jos in sus, se intrevede doar frumusetea vietii de adult. Libertatea de a lua decizii e vazuta ca un drept, ca o sansa. Iar puterea de a-ti asuma responsabilitatea pentru ceea se intampla cu tine si in jurul tau pare o poarta deschisa catre adevarata bucurie de a trai.

De aproape 20 de ani hotarasc tot ceea ce tine de mine insami, iar de un deceniu incoace decid ce e mai bine sa fac si pentru mine si pentru copiii mei. In acesti ultimi 20 de ani am tanjit, de mii de ori, sa fie cineva mai bun, mai puternic, mai intelept decat mine, care sa imi spuna ce e mai bine sa fac si sa isi asume raspunderea intreaga. In ultimii zece, am cautat pe cineva care sa poata lua cele mai bune hotarari pentru destinul copiilor mei. Am inteles, insa, la timp, ca, dupa ce te faci mare, nu mai beneficiezi de marele privilegiu al lipsei de raspunderi.

Imi spun catodata ca as vrea sa fiu iarasi copil, chiar daca stiu ca nu se mai poate. Sunt mare. Si responsabilitatile au inceput candva, demult, si s-au adunat in noian…

La intalnirea de 10 ani, de 20 de ani, de 30 de ani…

Cum ne prezentam la intalnirile noastre care au loc la un deceniu, sau doua, sau trei de la terminarea cate unei scoli mai scunde sau mai inalte? Ce trebuie sa spunem despre noi ca sa nu ne facem de rusine si sa starnim admiratia celor din jur?

Anul acesta se implinesc 20 de ani de cand am terminat facultatea si, daca nu m-as teme ca m-am schimbat prea mult fata de acum 10 ani, cand ne-am vazut ultima data cu totii, mai ca m-as apuca din nou sa organizez o petrecere, sa dau telefoane, sa public anunturi in ziare si pe internet, asa cum am facut in urma cu un deceniu. Diferenta - ca de la cer la pamant - este ca atunci nu aveam niciun copil, iar acum sunt mama a trei minunatii de odrasle care imi acapareaza atat de putinul timp liber…

Ori de cate ori am ocazia, ma laud cu copiii mei. In adancul inimii, ma simt un fel de mama eroina, si chiar sunt. Deci, probabil ca asta ar fi primul punct pe lista motivelor mele de lauda, daca ar fi sa vorbesc iarasi despre mine unei asistente care nu stie ce fac, unde, cum si de ce. M-as impauna mai apoi cu  cele cateva carti pe care le-am scris din preaplin de iubire, iar acesta ar fi iarasi un motiv sa ma simt mandra cu realizarile mele din ultimii ani. Apoi as tacea lung si plin de emotie, pentru ca, nu stiu de ce, am impresia ca nu ma mai pot lauda cu un mariaj in care “mi-am refacut viata”, desi eu mi-am refacut si inima si rosturile, si nici cu faptul ca am tot cincizeci si ceva de kilograme sau ca folosesc, constiincios, ata dentara.

Ce fapte ale colegilor nostri, intalniti peste ani, ne starnesc adevarata admiratie? Cu ce suntem indreptatiti sa ne laudam si cu ce amanunte ale biografiei putem iesi la inaintare atunci cand ne revedem peste ani cu cei care ne-au fost alaturi candva?  Eu as incepe intotdeauna la fel: sunt femeie si nimic din ceea ce este femeiesc nu-mi e strain. Voi ati mai fost, de curand, la asemenea reuniuni?

Scoala vietii

“N-am eu multa scoala, dar am scoala vietii”, zicea zilele trecute o doamna imbracata destul de elegant, in timp ce se urca intr-un taxi si trantea usa. Nu am reusit sa inteleg exact de la ce i se trasese enervarea, dar am dedus ca afirmatia ei incheia o conversatie cu cativa studenti abia iesiti de la cursuri.

Nu am stiut niciodata exact ce inseamna sa ai scoala vietii. Poate pentru ca eu sunt inca in asteptarea marilor examene care vin odata cu revelatiile existentei si ale iubirii. Am, insa, vorba doamnei cu taxiul, multa scoala, facuta in tot felul de universitati cu reputatie buna, si un teanc de diplome care nu mi-au folosit la nimic. Nici macar la angajari nu mi-au fost utile, fiindca, nu stiu de ce, in domeniul in care lucrez eu nu e obligatoriu sa fi absolvit o scoala anume. Am colegi, mari si valorosi jurnalisti si cu siguranta mai cunoscuti decat mine, care au doar studii medii. Si am avut, de-a lungul timpului, destui sefi care facusera doar tarziu cate o particulara oarecare, la fara frecventa.

Cred, totusi, ca “a avea scoala vietii” e o expresie care se refera nu la aceia care ocupa diverse posturi cu staif, fara sa aiba studii inalte, numai pentru ca sunt foarte buni in domeniile lor, ci la cei abili, descurcareti, intuitivi, mereu pe faza la mersul lumii si la evolutia celor din jur. La aceia care izbutesc sa fie lideri in lumea lor, oricare ar fi ea, sa tina bine de haturi directia destinului lor si a familiei lor. Sunt oameni pe care merita sa-i admiram? Probabil ca da. Pe cei care au absolvit scoli peste scoli, dar care nu stiu incotro merg si de ce traiesc, in mod sigur nu avem de ce sa ii consideram mai buni decat noi. Daca nu reuseste sa ne faca sa traim mai frumos, mai demn, mai implinit, scoala nu e decat un exercitiu steril de conformism social.

Copiii de ieri si scoala de azi

Am stat in gradinite, scoli si facultati mai bine de 20 de ani, dar marturisesc ca nu am iubit niciodata obligatia de a frecventa cursuri zi de zi. In fiecare toamna, pe 14 septembrie seara, stiind ca scoala va incepe a doua zi, am adormit plangand si visand deja la vacantele viitoare.

Copiii mei si ai sotului meu nu invata nici pe departe atat de bine pe cat invatam eu cu vreo 30 de ani in urma, insa, spre deosebire de mine, se declara mari iubitori de scoala. Le sunt dragi vacantele, dar suspina de-a lungul si de-a latul lor de le salta t-shirturile pe ei, de dor de colegi si profesori. Eu stiu ca tineam la colegii mei, dar parca niciodata asa de mult cat sa imi fie pofta sa ia sfarsit vacanta.

Am tot stat sa ma gandesc de unde vine diferenta asta colosala si, pana la urma, am gasit destul de usor o explicatie. Traim epoci care nu mai au nimic in comun. Pe vremea copilariei mele, scoala pravalea peste bietii copii un set de reguli atat de stricte, incat le striveau orice entuziasm sub rigiditatea lor. Purtam uniforme urate, aveam, obligatoriu, bentite pe cap, iar eu am nimerit intr-o scoala in care o toana a directoarei hotarase ca fetele sunt obligate sa isi prinda bretonul cu agrafe sau sub bentita de elastic. Eram pionieri sau soimi ai patriei.  Stateam in banca tinand mainile la spate, iar atunci cand raspundeam la intrebare, dupa ce ridicam constiincios doua degete, trebuia sa ne ridicam in picioare. Iar faptul ca de rezultatele din scoala depindea cu adevarat viata noastra viitoare punea asupra noastra o presiune cumplita, iar parintii ne oropseau cu amenintarile.

In zilele noastre copiii se imbraca cu haine frumoase si ii spun pe nume invatatoarei. Nu se tem de pedepse si stiu ca viata lor va curge frumos indiferent de calificativele pe care le iau… Asa ca nu-si mai bat capul atat de mult cu temele, insa au timp sa isi iubeasca pe indelete colegii si scoala.

Nu stiu cum e bine. Nu stiu sa cantaresc corect lumile, realitatile, in asa fel, incat sa pot intelege exact cat de insemnata e scoala in vietile noastre. Stiu, insa, ca as fi fost altfel daca nu as fi trecut prin toate incercarile, ca pana si statul cu mainile la spate a insemnat ceva, o proba de foc pe care, pana la urma, a trebuit sa o depasesc, intr-o stradanie care a fost toata viata mea de pana acum…

Pagina urmatoare »