Scoala vietii

“N-am eu multa scoala, dar am scoala vietii”, zicea zilele trecute o doamna imbracata destul de elegant, in timp ce se urca intr-un taxi si trantea usa. Nu am reusit sa inteleg exact de la ce i se trasese enervarea, dar am dedus ca afirmatia ei incheia o conversatie cu cativa studenti abia iesiti de la cursuri.

Nu am stiut niciodata exact ce inseamna sa ai scoala vietii. Poate pentru ca eu sunt inca in asteptarea marilor examene care vin odata cu revelatiile existentei si ale iubirii. Am, insa, vorba doamnei cu taxiul, multa scoala, facuta in tot felul de universitati cu reputatie buna, si un teanc de diplome care nu mi-au folosit la nimic. Nici macar la angajari nu mi-au fost utile, fiindca, nu stiu de ce, in domeniul in care lucrez eu nu e obligatoriu sa fi absolvit o scoala anume. Am colegi, mari si valorosi jurnalisti si cu siguranta mai cunoscuti decat mine, care au doar studii medii. Si am avut, de-a lungul timpului, destui sefi care facusera doar tarziu cate o particulara oarecare, la fara frecventa.

Cred, totusi, ca “a avea scoala vietii” e o expresie care se refera nu la aceia care ocupa diverse posturi cu staif, fara sa aiba studii inalte, numai pentru ca sunt foarte buni in domeniile lor, ci la cei abili, descurcareti, intuitivi, mereu pe faza la mersul lumii si la evolutia celor din jur. La aceia care izbutesc sa fie lideri in lumea lor, oricare ar fi ea, sa tina bine de haturi directia destinului lor si a familiei lor. Sunt oameni pe care merita sa-i admiram? Probabil ca da. Pe cei care au absolvit scoli peste scoli, dar care nu stiu incotro merg si de ce traiesc, in mod sigur nu avem de ce sa ii consideram mai buni decat noi. Daca nu reuseste sa ne faca sa traim mai frumos, mai demn, mai implinit, scoala nu e decat un exercitiu steril de conformism social.

Copiii de ieri si scoala de azi

Am stat in gradinite, scoli si facultati mai bine de 20 de ani, dar marturisesc ca nu am iubit niciodata obligatia de a frecventa cursuri zi de zi. In fiecare toamna, pe 14 septembrie seara, stiind ca scoala va incepe a doua zi, am adormit plangand si visand deja la vacantele viitoare.

Copiii mei si ai sotului meu nu invata nici pe departe atat de bine pe cat invatam eu cu vreo 30 de ani in urma, insa, spre deosebire de mine, se declara mari iubitori de scoala. Le sunt dragi vacantele, dar suspina de-a lungul si de-a latul lor de le salta t-shirturile pe ei, de dor de colegi si profesori. Eu stiu ca tineam la colegii mei, dar parca niciodata asa de mult cat sa imi fie pofta sa ia sfarsit vacanta.

Am tot stat sa ma gandesc de unde vine diferenta asta colosala si, pana la urma, am gasit destul de usor o explicatie. Traim epoci care nu mai au nimic in comun. Pe vremea copilariei mele, scoala pravalea peste bietii copii un set de reguli atat de stricte, incat le striveau orice entuziasm sub rigiditatea lor. Purtam uniforme urate, aveam, obligatoriu, bentite pe cap, iar eu am nimerit intr-o scoala in care o toana a directoarei hotarase ca fetele sunt obligate sa isi prinda bretonul cu agrafe sau sub bentita de elastic. Eram pionieri sau soimi ai patriei.  Stateam in banca tinand mainile la spate, iar atunci cand raspundeam la intrebare, dupa ce ridicam constiincios doua degete, trebuia sa ne ridicam in picioare. Iar faptul ca de rezultatele din scoala depindea cu adevarat viata noastra viitoare punea asupra noastra o presiune cumplita, iar parintii ne oropseau cu amenintarile.

In zilele noastre copiii se imbraca cu haine frumoase si ii spun pe nume invatatoarei. Nu se tem de pedepse si stiu ca viata lor va curge frumos indiferent de calificativele pe care le iau… Asa ca nu-si mai bat capul atat de mult cu temele, insa au timp sa isi iubeasca pe indelete colegii si scoala.

Nu stiu cum e bine. Nu stiu sa cantaresc corect lumile, realitatile, in asa fel, incat sa pot intelege exact cat de insemnata e scoala in vietile noastre. Stiu, insa, ca as fi fost altfel daca nu as fi trecut prin toate incercarile, ca pana si statul cu mainile la spate a insemnat ceva, o proba de foc pe care, pana la urma, a trebuit sa o depasesc, intr-o stradanie care a fost toata viata mea de pana acum…

Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri

Unde sunt anii mei, unde s-au dus, trecand? Unde sunt eu, cea care am fost, o fetita cu cozi prinse cu bilute albe, unde sunt visurile mele cu aripi enorme, unde s-au risipit nadejdile, asteptarile, indarjirile mele?

Fetita mea dintai incepe maine clasa a treia, iar eu resimt emotiile, durerile, sperantele noului an scolar ca si cum eu as fi maine scolarita, ca si cum pentru mine as indesa caietele in ghiozdanul cel nou. Asezand hainele de scoala pentru maine, inteleg ca nu stiu sa imbatranesc. Ca nu s-a schimbat nimic in inima mea, ca sunt, si acum, aceeasi fetita inocenta, timida, convinsa ca va avea cineva grija de ea, intotdeauna.

Intre timp, ma joc de-a adultul si am eu grija de copiii mei, ca de niste papusi minunate, pe care le iubesc mai presus de propria-mi viata. Merg catre ziua de maine asteptand sa fiu aparata si eu de toate relele lumii pe care incerc sa le spulber de sub ochii copiilor mei, cresc catre varste care altora le par simplu de indurat, iar mie imi raman mereu de neinteles.

In timp ce altii isi randuiesc anii dupa ceasurile de rascruce ale revelioanelor, eu imi masor viata in inceputuri de ani scolari. E toamna si e frig, incepe iarasi scoala, iar eu ma intreb unde e fetita timida care am fost, unde a disparut adolescenta mereu indragostita pe care am vazut-o, atata vreme, in oglinda, unde e fetiscana plecata prin viata in cautarea marii iubiri? Trecut-au anii, ca nori lungi pe sesuri, si niciodata n-or sa vina iara…

Jocul de-a vacanta, jocul de-a serbarea

Copiii nostri au intrat in vacanta. Au curs festivitatile menite sa celebreze absolvirea, iar parintii au asistat, unii cu emotie, altii cu stoicism, la nesfarsite ceremonii menite sa ii separe pe cei buni de cei foarte buni.

Mi-am amintit cum, anul trecut, asistand la serbarea de sfarsit de an a fiicei mele, pe care o tinusem cu eforturi supraomenesti intr-o scoala privata, napraznic de scumpa, am decis sa o mut in invatamantul de stat. Atat de searbada, de afona, de dezorganizata a fost serbarea la care am asistat cu un an in urma, incat mi s-a parut obligatoriu sa incerc sa ii gasesc un loc mai decent, mai fara ifose si, evident, care sa nu ma coste atatia bani, atat nesomn…

As minti daca as spune ca anul acesta, in scoala de stat in care fetita mea a absolvit clasa a doua, am avut ganduri mai pline de entuziasm. Intr-o sala de festivitati in care banuiesc ca termometrele ar fi masurat vreo 32 de grade, rand pe rand, invatatoarele au strigat – pe indelete- numele copiilor care au absolvit cu Foarte Bine, apoi pe cei cu Foarte Bine combinat cu Bine, pe cei doar cu Bine, apoi pe cei care au participat la cele 15 concursuri… Clasa intai A, clasa intai B, clasa intai C, clasa intai D… Clasa a II-a A, clasa a II-a B, clasa a II-a C… S-au distribuit acolo diplome obtinute din defrisarea a macar jumate de hectar de padure. Doar fetita mea a primit vreo 12 bucati mari de carton, pe care erau inscrise, frumos, toate ispravile ei din ultimul an.

Sunt relevante, pana la urma, serbarile, pentru calitatea scolii? Daca copiii stiu sa cante frumos, iar festivitatile de premiere sunt bine organizate, alerte si placute, inseamna ca e o scoala buna, in care copiii chiar invata ce se cuvine? Sau, pana la urma, momentul serbarii e doar o intamplare rupta din context, un prilej de-a trece, rostogolit, catre un crampei de libertate, si ca ar trebui sa ma dezvat sa judec tot invatamantul dupa cat de cu aplomb canta niste copii pe o scena?

Nu am gasit raspunsurile, inca. Probabil pentru ca mi-e teama sa dau peste adevaruri care m-ar putea durea.

Vai, mâine avem matematica:)

“Vai, mâine avem matematica,

şi chimia,

şi atâtea exerciţii de rezolvat!”

Şi cum să mai încapă

atâtea cifre ascuţite

în dreptunghiul de hârtie modestă,

al unui zmeu

ce a uitat să mai zboare?!

Mama ne strigă,

deschizând fereastra

spre ziua de mâine:

“Mai terminaţi odată cu joaca,

de acum nu mai sunteţi copii!”

Şi timpul se strânge într-o clipă,

ca un zmeu colorat,

prins între crengile

plopului cu braţele lungi,

de adolescent……”

………………şi cum să mai încapă

atâtea amintiri care opresc timpul în loc

şi nu-i permit să mai zboare

atâtea escapade

la Cuza în pauza mare

orele din Pascoville

sau cele la care am învăţat să gândesc liber

şi cine poate uita

botezul de pe ţâşnitoare

sau Tropicana

sau “grajdurile”

şi cine poate uita şcoala datorită căreia suntem azi oameni.

N-ai o pila?

M-am invatat sa intreb si eu, asa cum ma intreaba si altii: “N-ai o pila…?” Pentru ca am constatat, nu doar eu, ci si toti prietenii mei, ca totul decurge de zece ori mai greu si mai umilitor atunci cand apelezi la un serviciu, fara sa ai o pila.

Ai nevoie de o pila ca sa rezolvi aproape orice problema legata de birocratie. E bine sa cunosti pe cineva, care sa te prezinte cuiva, sau macar sa te poti duce si sa spui, in soapta, “vin din partea lui Cutare”… Altfel, vei sta la coada de nenumarate ori, pentru ca nu vei avea niciodata actele necesare- desi vei aseza in dosar tot ce scrie pe lista lor oficiala.

Ai nevoie de o pila atunci cand mergi la medic. Cand ai un furuncul, sau cand nasti, sau cand ai de facut o operatie. Si musai cand ai de facut analize…

Ai nevoie de o pila cand iti inscrii copilul la scoala- altfel nu vei mai gasi loc in scoala cea mai buna din cartier si, in scoala in care se va face vreun locsor si pentru fiul tau, el va fi repartizat in clasa in care invatatoarea are cele mai slabe referinte.

Ai nevoie de o pila ca sa iti botezi copilul in biserica in care vrei si in ziua in care vrei. Altfel, vei afla ca toate locurile sunt ocupate si ca va trebui sa astepti pana cand implineste copilul un an si doua luni, pentru ca abia atunci se va ivi un locsor de botez la o ora decenta.

Ai nevoie de o pila si ca sa vina popa de Boboteaza.

Ai nevoie si la posta de o pila, ca sa iti ajunga toate scrisorile, plicurile, revistele, facturile…

Ai nevoie de o pila ca sa poti avea o coafura decenta. Pentru ca altfel, daca vei intra intr-un coafor oarecare si te vei da pe mainile unui frizer oarecare, risti sa ramai nu fara par, ci fara o ureche, ca Van Gogh.

Ai neaparata nevoie de o pila la service, altfel masina ta va sta la infinit pe rampa, fiindca nu se vor gasi piesele de care e nevoie.

Ai nevoie de o pila ca sa nu innebunesti intocmind actele pentru un credit la banca. Si ca sa il obtii.

Ai nevoie de o pila la Electrica, altfel vei astepta cate doua zile sa vina echipajul care sa te scoata din intuneric.

Ai nevoie de o pila la serviciul de telefonie, ca sa-ti faca un abonament bun.

Si, probabil ca, in curand, vom ajunge sa spunem: ai nevoie de o pila ca sa zambesti. Ca sa iubesti. Ca sa traiesti…

O manusa de box pentru profa de istorie

Totul se intampla in prima zi din iarna in care a nins si toata lumea era echipata cu manusi si fulare. Aveam o zi grea, aveam inspectie la istorie la a treia ora. Dupa prima ora, am inceput sa ne dezmortim si cheful de distractie a aparut. La pauza, pentru ca nu au reusit sa ne scoata afara, baietii au adus zapada in clasa si a inceput bataia care a continuat cu crete si apoi cu manusi. Ciprian tocmai isi cumparase o pereche de manusi de box si am inceput sa aruncam cu ele de la unul la altul pt ca el sa nu si le recupereze prea curand. Eram undeva in spatele clasei cand una din manusi a ajuns la mine si  Alin, din fata clasei de langa usa mi-a zis sa i-o dau lui. Am aruncat manusa si in clipa urmatoare  profa de istorie a intrat in clasa urmata de inspectoare si s-a trezit cu manusa… in cap. Inspectoarea a ramas socata de dezastrul din clasa si de primirea facuta. Totusi la ora ne-am descurcat ireprosabil…

Am uitat copilul la scoala

In primavara anului trecut, intr-una dintre zilele nebunesti ale indragostirii mele, am fost in stare de un gest pe care nu-l credeam posibil: am uitat-o pe Ilona la scoala.

Ma intalnisem cu cel care avea sa-mi devina iubit, si tata al copilului meu, si liman fericit al tuturor ratacirilor mele. Si ne refugiaseram intr-un restaurant micut si intim, aflat undeva langa scoala fetitei. Alesesem eu locul intalnirii, tocmai pentru ca ma gandeam sa fiu aproape de scoala si sa pot sa stau cat mai mult la masa si la povesti cu barbatul de care ma pomenisem indragostita pana peste inima. Si alesesem tot eu ora, ca sa fiu sigura ca am timp destul, cateva ceasuri bune, in care sa ne privim in ochi si sa vorbim despre lucruri pe care n-am avut curajul sa le impartasim nimanui, niciodata.

Inutil sa spun ca am avut grija sa nu raspund la telefon nimanui. Chiar daca telefonul a bazait destul de insistent, nimeni nu s-a aratat a fi atat de important, incat sa simt nevoia sa preiau apelul si sa vad despre ce este vorba. Doar, la un moment dat, intr-o doara am deschis sa citesc sms-ul care mi-a pacanit in telefon. “Sunt mama Alexandrei- te-am sunat de multe ori, dar nu ai raspuns. Ilona a ramas cu portarul, te asteapta sa vii s-o iei”.

M-am simtit atat de vinovata, incat am condus nebuneste si probabil ca am si plans putin pana am ajuns acolo. Si am plans si mai mult seara, cand, dupa ce am stins lumina si am incercat sa ii explic, a douazecea oara, Ilonei, cat de aglomerat a putut sa fie in oras, am incercat sa adorm.

Ma tot gandesc de atunci, ca niciunul dintre reflexele noastre nu este atat de bine format, incat sa ne putem bizui pe el in orice situatie. Ca mintea ne poate juca feste, chiar daca ne credem invatati, dresati, echilibrati. Si ca nu  e bine deloc sa ne culcam pe o ureche crezand ca totul va merge de la sine, dintr-o inertie salvatoare.

M-am gandit sa imi pun in fiecare zi telefonul sa sune ca sa nu uit sa duc sau sa iau copiii de la scoli, pentru ca, oricat de absurd ar parea, uneori si mamicile isi pot pierde mintile si, din pricina asta, copiii. Si, apoi mi-am dat seama ca ar trebui sa sune telefonul si ca sa nu uit sa iubesc, sa fiu mai buna, sa zambesc,  sa ma rog, sa nu uit sa-mi scriu articolul pe coffechat. Daca ar fi dupa cate am de facut in fiecate zi, ar trebui sa sune in nestire. Si pentru ca nu se poate, incerc sa retin, totusi, lucrurile esentiale si sa sper ca, atunci cand voi uita, imi voi aduce aminte in timp util…

Minuni de altadata

Mi-e dor de lucruri din copilaria sau adolescenta mea pe care nu le voi mai gasi niciodata. De inghetata de 3,75 pentru care strangeam bani toata saptamana. De plimbarile pe bulevardul cu castani, in care nu ma puteam abtine sa nu adun castane si sa le indes in buzunarele uniformei.

Ma gandesc adesea la iernile cu nameti, in care se oprea circulatia pe strazile oraselor, iar noi mergeam la scoala pe sania trasa de bratele puternice ale bunicului. La pravalia din coltul strazii unde se vindea braga si alvita. La orele de fizica in care, fiindca nu intelegeam mare lucru, imi trimiteam biletele cu colegele mele in care ne faceam confesiuni despre primele indragostiri.

Mi-e dor de vacantele de vara in care ne treceam timpul organizand serbari si spectacole la care invitam toti vecinii. De zilele in care ne plimbam cu bicicletele pe strazile din imprejurimi. De majoratele pe care le asteptam cu infrigurare, desi nu aveam aproape niciodata o rochie noua, asa cum mi-as fi dorit. De serbetul pe care il cumparam de la Alimentara si mi se parea cel mai delicios desert pe care l-as putea degusta vreodata. De frumusetea mamei mele cand era tanara. De cartile care-mi ravaseau inima, ale lui Ionel Teodoreanu. “Mi-e inima sura ca o minge de sare lucrata in ocne. Cine nu cunoaste truda si setea inchise intr-un bulgare de sare sa stea deoparte”. “Bate cineva la poarta? Nu-i nimeni. Se scutura castanul…” “Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund”.

Ce punem in locul viselor, atunci cand nu mai visam? Ce ramane in locul iubirilor, atunci cand iubirile ajung la sfarsit? Ce-a ramas in locul minunilor de altadata?

Ce ar trebui sa invete?

Copiii nostri invata la scoala despre multimi si fractii, fac spelling si religie, merg la cursuri de dans si de scrima. Dar ma intreb adesea daca nu-i conducem in directii tot mai gresite. Daca nu-i indepartam, cu ambitiile noastre de a-i vedea mereu premianti, de esente, de lucrurile cu adevarat insemnate.

Mi se intampla adesea sa le cer copiilor mei sa-si petreaca multe ore in fata caietelor sau a cartilor, cand poate ar fi cu mult mai de folos ca, in orele acelea, sa simta ca suntem o familie si ca dragostea noastra ii va apara de toate relele lumii. Insist sa invete sa schieze, pentru ca eu nu am invatat niciodata si asta ma face sa cred dintr-o data ca e important ca ei sa primeasca lucrurile la care eu nu am avut acces. Fiindca nu am avut sansa sa invat sa cant la niciun instrument, desi mi-as fi dorit, imi pun copiii sa ia lectii de pian de doua ori pe saptamana. Si pentru ca nu am avut niciodata patine cu rotile, cand toti ceilalti copii aveau, indes azi debaraua cu role de diverse modele, desi mi-e frica atunci cand ii vad alunecand incolo si incoace.

Revars asupra lor toate ambitiile mele nerealizate. As vrea sa ajunga Victor cantaret, Ilona actrita, ca sa ma instapanesc pe tot domeniul artistic la care n-am fost in stare sa ajung de una singura. As vrea si sa fie bogati si stapani pe ei insisi, ca sa nu treaca prin umilintele conditiei sarmane si nici prin incertitudinile care iti otravesc viata cu ezitari. Si atunci insist sa invete cate doua, trei limbi straine, sa ia note mari, sa studieze muzica, tenis, inot, pictura si dansuri, in speranta ca tot talmes-balmesul asta de invatatura le va deschide mai usor portile spre implinire.

Dar eu, in adancul inimii, stiu ca toti copiii ar trebui sa invete, mai temeinic decat orice altceva, regulile politetii profunde, normele discretiei care innobileaza. Toate formele respectului pentru munca si pentru frumos. Legea de a spune adevarul si numai adevarul si raspunderea de a fi oameni vrednici, care nu se dau deoparte atunci cand e greu.  Increderea ca dragostea e marea sansa a oamenilor de a fi fericiti. Curajul de a-si alege ca liman familia in care sa daruiasca si sa primeasca iubirea. Si abia apoi, daca se mai poate, engleza, pianul, desenul, tenisul sau artele martiale…

« Pagina precedenta — Pagina urmatoare »