Prea sarac sa cumpar lucruri ieftine

Nu stiu daca e un criteriu intelept sa alegi intre doua lucruri uitandu-te mai intai la pret. Nu stiu daca un obiect mai scump este neaparat mai bun. Dar, uneori, pretul este singurul criteriu de alegere la indemana.

Desigur, pentru marea majoritate a cumparatorilor, cautarea nu vizeaza pretul mai mare, dimpotriva. Indiferent cum am fi, bogati sau saraci, toti suntem amatori de chilipiruri si de perioade de reduceri. Se vand intr-o frenezie brizbizurile ieftine si dragute, in timp ce bijuteriile adevarate stau cu anii prin rafturi. Orice femeie din lume pofteste sa dea iama prin magazinele cu rochii colorate de stamba de indata ce simte parfum de primavara. Astimp, magazinele de mare firma scot la vanzare cu discount colectia anotimpului anterior, din care nu s-au vandut decat vreo 30 %…

Si, totusi, zicala “sunt prea sarac sa cumpar lucruri ieftine” se adevereste a fi, adesea, inteleapta si adevarata. De cate ori scotocim printre lucrurile achizitionate de-a lungul timpului, constatam ca, pana la urma, tot cele pe care am dat bani multi ne sunt de folos vreme mai indelungata. De fiecare data cand scuturam dulapurile de vechituri, ne dam seama ca rochiile scumpe, bluzele de firma, lenjeria de buna calitate, pantofii din material fin sunt cele care au rezistat in timp si le putem purta inca si inca o data.

Eu nu fac parte dintre femeile care pun prea mult pret pe haine si accesorii, si nu o spun cu mandrie. Uneori mi-e ciuda ca nu am invatat sa ma pretuiesc mai mult pe mine insami, in asa fel, incat sa mi se para indreptatit orice lux. Dar eu sunt prima ale carei drepturi le tai de pe liste si tot cea dintai care se zgarceste atunci cand vine vorba de obiecte pentru propria folosinta. In schimb, cumpar aproape fara discernamant tot ce-mi cer copiii, probabil ca sa ma simt mai putin vinovata ca petrec prea putin timp cu ei. Numai ca banii nu cumpara viata. Uneori, insa, pot cumpara un pic de timp. Timp care, daca e sa luam in seama ca suntem prea saraci sa cumparam lucruri ieftine, ar trebui folosit la shoppinguri de lucruri scumpe, pe care sa le pastram, daca se poate, toata viata, asa cum vrem sa ne pastram iubirile. Iubirile noastre dragi, ale caror amintiri le cautam prin sertarele adapostite, acolo unde am pus lucrurile cele mai de pret, nu gablonturile care sclipesc in soare.

Ce e gratis e scump

De cate ori m-am bucurat ca am primit ceva gratis, tot de atatea ori am platit, de fapt, de zece ori mai scump decat daca as fi dat, la momentul potrivit, pretul corect.

Intotdeauna cand cineva s-a oferit sa imi ofere gratuit un serviciu, nu peste multa vreme mi-a cerut, in numele bunei noastre relatii, un contraserviciu care facea mult mai mult decat ceea ce primisem. Aproape de fiecare data cand cineva m-a ajutat sa castig bani, sau, mai exact, sa nu cheltuiesc, m-am trezit in situatia de a regreta ca am acceptat.

Mai demult, am rugat pe cineva sa-mi faca rost gratuit de o informatie pentru care ar fi trebuit sa platesc, altfel, o suma oarecare de bani. Foarte curand dupa ce mi-a facut acest serviciu care a consfintit - nu-i asa?- amicitia noastra, mi-a cerut imprumut o suma de vreo zece ori mai mare decat cea economisita cu ajutorul lui. Cred ca nu are rost sa va spun ca nu mi-a inapoiat banii niciodata. O vreme mi-a mai raspuns la telefon, ca sa-mi spuna ca mai intarzie cu returnarea datoriei… Dar a insistat sa-mi aduca aminte ca, in general, e o persoana prompta, doar stiu ca atunci cand i-am cerut o informatie s-a facut luntre si punte ca sa mi-o ofere in timp util, numai ca acum a intervenit o mica problema… Apoi nu mi-a mai raspuns niciodata, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu gandul ca lacomia mea si-a primit rasplata.

Sistemul functioneaza la toate nivelurile, si ma izbesc de el in fiecare zi. PR manageri de succes imi ofera adesea cate un cadou care valoreaza mai putin de 100 de lei si, inevitabil, ma fac sa ma simt obligata sa le ofer in schimb o stire care, platita in regim de advertising, ar costa mai mult de 1000 de lei. Nu de mult, intr-un mall, o fata a intins catre mine un pliculet minuscul, spunand “va ofer o mostra de crema”, dar in secunda in care am intins mana sa o iau, si-a retras pliculetul si-a inceput sa-mi explice ca, daca voi cumpara nu stiu ce produs-minune, voi putea beneficia de promotia care…

M-am dezvatat sa intind mana cand cineva imi ofera ceva gratuit,  si, recunosc, am devenit suspicioasa cand primesc oferte care incep cu “nu te costa nimic”. Fiindca eu m-am prins intre timp ca tot ce mi s-a parut a fi gratis s-a dovedit a fi foarte scump. Oricat de prost administrator as fi, tot am inteles intr-o buna zi ca mai bine platesti pe loc cat face, decat sa astepti sa se rastoarne roata si sa fii nevoit sa dai dobanda la dobanda, contraserviciu la serviciu, tristete prelungita la o bucurie lacoma de numai o clipa…

Sa fie de firma!

Copiii nostri au telefon ultimul tip, incaltari de firma si jeansi scumpi, cumparati din magazin de soi. Se masoara unii pe ceilalti din cap pana-n picioare si, chiar daca nu-i dispretuiesc pe copiii care nu au lucruri scumpe, pentru ei isi doresc sa fie echipati ca-n revistele de smecheri.

“Mama, de ce Andreea are i-phone si eu nu am?”, intreaba Ilona, iar eu incerc sa ii explic ca ea nu are decat 8 ani, si ca, la varsta ei, nu ar trebui sa aiba telefon deloc. Argumentul nu functioneaza pentru ca, in scoala in care a facut clasa intai, toti copiii aveau telefon mobil. “Da, dar nu i-phone”, insist eu, vrand sa o lamuresc ca e un telefon prea scump si prea alambicat si pentru marea majoritate a adultilor. Pe un copil nu ar face altceva decat sa-l chinuie. Dar nu am succes cu argumentatia mea. Pentru ca aflu ca, dintre fostii colegi, trei aveau i-phone si, dintre colegii de anul acesta, deja a fost depistat unul care detine miraculoasa jucarie.

Ilona vrea telefon de fitze. Alexandru, prietenul ei putin mai mare, vrea haine de firma.  Si insira niste marci cunoscute, de la care nu vrea sa faca rabat nici in ruptul etichetei. Anisia, fetita din parc, cu care se joaca copiii mei, povesteste extaziata despre jocurile sofisticate pe care le are acasa. “Nintendodies”, pentru cand pleaca undeva, ne povesteste fata - “in jur de 8 milioane”, evaluez eu in gandul meu siderat-, “consola Ui”- “asta bate in 12″, continuu sa socotesc in gandul tot mai acru, “pleisteisan” nu am priceput de care, dar si asta pare sa treaca zdravan de zece milioane. Vor si copiii mei. “De care vreti mai intai?”, intreb eu, ca sa trag de timp. Iese cu scandal. Vor din toate, pentru ca, uite, si alti copii au.

Incerc sa le explic ca sunt multi bani, dar nu am succes deloc. Ma doboara cu argumentele mele. De cate ori plec de acasa- adica de nepermis de multe ori pentru o mama gravida cu doi copii- ma justific ca trebuie sa muncesc. Sa avem banuti pentru tot ce ne dorim. Pentru calatoriile noastre si pentru jucarii. Pentru hainele frumoase si pentru orele de sport si de pian. Si atunci, copiii nu ma mai inteleg daca le spun ca lipsesc atat de mult, si tot nu avem cum sa cumparam de toate. “Atunci stai acasa”, imi explica Ilona. “Nu-mi mai trebuie nimic”, continua ea, cu ochii luminati de perspectiva de-a avea o mama casnica si dedicata, asa cum trebuie sa isi doreasca orice copil. Dar eu stiu ca nu pot, si, mai ales, nu vreau sa fac asta. Si-atunci, cum-necum, ma reped si le cumpar ce vor. Bomboane. Hainute si jocuri. “Dar sa fie de firma”, imi striga din urma fetita mea. “Si sa fie muulte”, tipa peltic si baiatul meu. Iar eu oftez.  Duc o mana la inima. Si una la portofel…