Femeile se scuza mai des

“Iarta-ma, te rog!” e o expresie mult mai la indemana femeilor decat a barbatilor. Nu are, insa, nicio legatura cu faptul ca femeile ar gresi mai des, ci doar cu apucatura lor de-a fi mai delicate, mai politicoase si poate chiar mai responsabile decat semenii lor apartenenti ai sexului tare.

Suntem diferiti in tot si in toate. Unii sunt pregatiti sa iubeasca mai mult, iar altii s-au nascut cu inimi impietrite. Unii sunt empatici si deschisi catre ceilalti, altii reinventeaza, in fiecare zi a vietii lor, egoismul. Unii dintre noi sunt mai usor de ofensat si altii mai usor de impacat. Pentru unii e suficienta o scuza spusa in treacat, iar pentru altii e nevoie de stradanie, de reparatii, de gesturi ample si profunde care sa puna in loc cele risipite printr-o greseala.

Studiile psihologilor canadieni au demonstrat ca femeile sunt mai dispuse decat barbatii sa isi recunoasca greselile si sa se simta vinovate. Din acest motiv ele se scuza mai des si poarta cu ele un simt al raspunderii temeinic si durabil, care sa le fereasca de furtunile devastatoare ale viitoarelor vinovatii. Barbatii nu isi cer iertare nu neaparat pentru ca nu sunt la fel de politicosi, dar si pentru ca nu isi recunosc si nu isi resimt vinovatiile cu la fel de mare usurinta. “De ce sa ma scuz? N-am gresit cu nimic!”, spun ei si merg mai departe, aparandu-se astfel de nelinisti, in timp ce, pentru aceleasi fapte, femeile s-ar scuza cu zece guri.

Eu fac parte din categoria aceea de oameni care se scuza in nestire si care nu se iarta usor pentru faptele rele. As vrea, insa, sa pot fi altfel, sa iau lucrurile mai usor si sa trec prin viata acceptand altora greselile si mie pacatele cu mai multa seninatate. Dar nu stiu daca ma pot schimba. Va rog sa ma iertati!  Va prezint mii de scuze, dar asa sunt eu…

Spune-mi, tu cand te-ai scuzat ultima data si de ce?

Sa te tii de cuvant

Tot mai multi oamenii nu-si mai respecta cuvantul, dar o fac sub pretexte dintre cele mai diverse. Eu urmaresc cu atentie reactiile mele si ale celor din jur, incercand sa inteleg de ce, uneori, e mai simplu sa infofolesti un adevar intr-o mie de scuze decat sa faci ce ai promis.

Vad adesea persoane care se simt bine atunci cand iti promit ceva. Care simt ca devin dintr-o data mai importante atunci cand spun, raspicat “las’ pe mine!”, desi, la o ora dupa ce au promis ca vor rezolva ei ceea ce tu nu poti rezolva, isi dau seama ca ar fi o inutila bataie de cap sa se straduiasca sa si faca ce au zis ca pot face.

Am primit de-a lungul timpului foarte multe promisiuni, din partea unor oameni carora nu le-am cerut nimic. Mi s-a intamplat destul de des sa capat oferte de sponsorizare - care nu se materializeaza aproape niciodata - sau variante rapide de descalcire a unor ite birocratice care, de asemenea, nu au nicicand efect. Mi-au scris oameni necunoscuti care doreau sa imi finanteze urmatoarea carte - dar au disparut inainte sa o faca- si altii s-au oferit sa gaseasca o pila ca sa nu mai stau la coada la pasapoarte, dar nu au gasit si, pana la urma, mai tarziu si mai nervos, tot am stat la coada.

Urmaresc de ceva vreme si fenomenul promisiunilor nerespectate sub motivul cate unei depresii. Pentru ca au diverse angoase, oamenii se simt acoperiti atunci cand isi iau vorba inapoi si, in final, asteapta sa ii compatimesti tot tu. “Nu sunt in cea mai buna forma a mea”, iti spun atunci cand tu privesti derutat si ti-e jena sa le ceri socoteala pentru ce n-au dus la bun sfarsit. “Sunt foarte deprimat”, declara cei care nu vin la timp, pleaca la netimp si nu ispravesc ce aveau de ispravit nici la timp, nici la netimp.

Insa eu cred ca oamenii care izbutesc in viata sunt cei care se tin de cuvant. Vad la cei buni si eficienti ca nu-si iau vorba inapoi niciodata sau, atunci cand o fac, pentru ca nu intotdeauna poti realiza exact ce ti-ai propus, anunta din timp si restabilesc termenii unei noi promisiuni. Iar eu ma educ, in fiecare zi, sa invat sa spun Nu inainte de-a promite ceva ce voi dori apoi sa nu fi planuit niciodata in viata. Si sa devin mai atenta cu propriul meu cuvant, mai mandra de el, mai nobila in felul in care il folosesc si il daruiesc. Pentru ca e tot ce am mai de pret.

Da, dar…

Pentru tot ce nu am facut, pentru tot ce am gresit, pentru tot ce am amanat fara rost, ne gasim scuze. La fiecare repros venit din partea altcuiva sau izbucnit dintr-un adanc razvratit de constiinta, avem un raspuns care incepe inevitabil cu “Da, dar…”

Eu recunosc ca nu prea am intalnit oameni care sa-si recunoasca cu usurinta greselile, nici in fata lor si, cu atat mai putin, in fata celorlalti. De cele mai multe ori, cand atrag atentia cuiva ca a gresit, mi se raspunde cu o scuza alambicata si care, pana la urma, nu justifica nimic, doar il face pe interlocutor sa se simta un pic mai bine. Si marturisesc ca eu insami, atunci cand ma analizez lucid, ma trezesc ca-mi gasesc tot felul de circumstante atenuante pentru puzderie de fapte pe care le-am comis in mod necugetat. Sigur ca, in fata propriei mele analize, pacaleala nu tine mult. “Am gresit” imi rasare in suflet si in gand ca o speranta ca data viitoare voi fi mai buna, mai corecta, mai onesta.

Sunt perfect de acord ca exista si scuze absolut valabile, perfect acceptabile. Numai ca, nu stiu cum se face, dar atunci cand se ajunge la situatii in care unul cere socoteala altuia, nu prea mai e vorba despre scuze plauzibile.

Numai atunci cand ai un motiv temeinic e ingaduit sa nu iti tii o promisiune. Dar si atunci trebuie sa anunti din timp ca a intervenit ceva si sa pui in loc o noua promisiune. Sa stabilesti un nou termen, sa anunti o noua fapta buna, care sa o inglobeze pe cea pe care, din ratiuni obiective, nu ai reusit s-o indeplinesti de data asta. Nu e de ajuns sa arunci un simplu “Scuza-ma!” si sa crezi ca s-a facut iar primavara.

Numai ca mie mi se intampla tot mai des sa dau peste oameni care una zic si alta fac si, culmea, nu o data am vazut asta la oameni care mai si primeau salariu pentru faptele lor. La ceas de bilant, cand cineva le explica de ce nu are nicio noima sa te angajezi sa faci ceva, dar sa nu duci la bun sfarsit, am auzit de atatea ori, incat mi-a devenit profund antipatica, formula prefacut concilianta care, de obicei, nu rezolva nimic pentru nimeni: “Da, dar…”