Sef sau subaltern?

Cei mai multi dintre noi, daca ar avea de ales intre o pozitie de sef si una de subaltern, ar alege-o, fara prea multe ezitari, pe cea dintai. Pare cu mult mai placut, mai confortabil si mai ferit de griji locul de sef. Numai ca nu e neaparat asa.

Cand esti sef, trebuie sa decizi nu numai pentru tine, ci si pentru altii. Trebuie sa fii mai bun decat toti ceilalti si sa fii in stare sa ii scoti din orice incurcatura. Daca ei nu-si fac treaba, trebuie s-o faci tu sau sa gasesti o solutie de rezolvare rapida si eficienta. In plus, trebuie sa te faci ascultat, respectat si, preferabil, iubit, iar asta nu e niciodata un lucru prea simplu.

Am stat si am cantarit optiunile mele si mi-am dat seama ca mie, de exemplu, mi-e mai usor sa accept o decizie a unui sef, chiar si atunci cand este o hotarare care difera de ceea ce mi-as fi dorit, decat sa pot impune o hotarare a mea unui subaltern. De altfel, nici nu sunt in stare sa ma port ca o sefa, desi ocup, de mai bine de un deceniu, pozitii cu atributii manageriale. Si chiar daca recunosc cat se poate de onest ca nu-mi plac sefii, mai ales cand ii suspectez ca sunt mai prost pregatiti decat mine, mi-e cu mult mai clar ca adevaratele suferinte profesionale le-am capatat din pricina subalternilor lenesi sau nerecunoscatori - carora eu n-am fost niciodata in stare sa le aplic sanctiunile meritate.

Mi-ar placea sa fiu secretara unui mare condeier. Sa ii notez ideile din cand in cand si sa i le restitui la momentul potrivit.  Sa astept cuminte la birou cat timp el isi scrie scrisorile si sa am nu ragazul, ci obligatia sa citesc toate cartile splendide ale literaturii universale. Spun fara ipocrizie ca nu mai vreau de mult sa fiu sefa. In zilele mele proaste, pentru subalternii mei coc o razbunare iscusita, aceea de a-i lasa sa ocupe ei locul meu. Dar nu pot sa ma proiectez spre viitor ca fiind subalterna oricui. Asa ca, pana cand voi gasi locul visat, ma imbat de aerul tare al pozitiei mele incomode si fac planuri, proiecte, proiectii.

Daca ar fi sa alegeti, ati vrea sa fiti sefi sau subalterni?

Puterea in cuplu

Am vazut ieri un film in care aparea frecvent urmatoarea replica: acela care iubeste mai putin detine puterea in cuplu. Si m-am intristat. Pentru ca eu fac parte, categoric, din tagma femeilor care iubesc prea mult.

In fiecare cuplu exista un deschizator de drum. Unul care castiga mai mult, care pleaca mai mult de acasa, care are mai multa libertate. Celalalt ramane pe loc, la propriu sau la figurat… In fiecare cuplu este unul care vrea mai des decat celalalt sa faca dragoste. Celalalt are migrene. Sau are pe altcineva.

Cum ajungem sa ne impartim rolurile in cuplu, cand, de fapt, de fiecare data atunci cand ne indragostim ne simtim asemenea? Ne recunoastem unul in ochii celuilalt si ni se pare ca nu exista oglinda mai buna decat dragostea pe care o simtim unul pentru altul. Jocurile splendide ale iubirii ne fac egali, copiii ne fac nemuritori, ne simtim partasi ai aceluiasi miracol pentru totdeauna. Dar, in dragoste, “totdeauna” dureaza, uneori, pana la prima tradare. Pana la prima rabufnire de nimicnicie sau de lasitate, pana la, hai, nu prima, ci a treia minciuna.
Pornim alaturi cand suntem tineri si ne sunt toate portile vietii deschise. Dar unul se arata mai razbatator sau mai capabil. Sau, cateodata, are mai mult noroc. Unul face cariera, iar celalat se bucura, apoi se complace sa traiasca in umbra celuilalt, din banii celuilalt.
Si, intr-un final, constatam ca unul decide, iar celalalt rabda. Ca unul e seful, iar celalalt e nevoit sa asculte. Ca idealurile comune s-au dus pe apa sambetelor si-a duminicilor cu cearta. Ca doar unul mai iubeste, si doar unul detine puterea. Si amandoi sunt nefericiti.