In filme, totul se poate

Invatam din filme ca gloantele inamicului nu ii nimeresc pe “ai nostri” si ca, aproape intotdeauna, se face dreptate. Invatam ca masinile zboara peste prapastii si ca, atunci cand aterizeaza inapoi pe pamant, pot sa porneasca mai departe, cu viteza maxima.

Invatam ca binele invinge raul, ca exista o a doua sansa pentru fiecare dintre noi si ca, in ultima fractiune de secunda a asteptarii, se poate rasturna, inspre bine, intreaga situatie amenintatoare.

In viata, insa, nu este intotdeauna asa. De fapt, de cele mai multe ori, e exact invers. Vietile noastre, ale celor care ne uitam mult la filme, se asaza sub dictonul “toate mi se-ntampla numai mie”. Masinile noastre nu numai ca nu zboara, dar atunci cand trebuie sa mearga pe asfalt neted, se pot strica din senin. Dreptate nu se prea face de la sine, trebuie sa mergi in justitie si, de ce sa nu recunoastem, numai dreptatea nu ti-o gasesti dupa ce iti platesti avocatii…

Iubirile nu sunt nici ele, nici la fel de spectaculoase, nici la fel de trainice cum sunt cele din filme. Indragostitii de pe micul ecran fac dragoste de seara pana dimineata, si niciodata, in acest interval, nu li se strica frizura, iar machiajul nu se urneste din ovalul pleoapei. Cererile in casatorie sunt spectaculoase si romantice, nuntile au, toate, flori de lamaita, iar copiii se nasc durdulii, curati si zambitori, ca si cum ar avea 6 luni, nu 6 clipe atunci cand sunt luati din pantecul mamei.

Si, totusi, ne uitam, cu fidelitate, cu bucurie, cu emotie, la filme. Fugim de oriunde sa prindem serialul preferat, iar serile, desi ni se inchid ochii de somn, ne ciupim sa nu adormim inainte de The End. De fapt, inainte de Happy End. Pentru ca, in felul acesta, nadajduim ca vom visa frumos si ca ne vom trezi a doua zi cu sperante proaspete in suflet. Ca s-o luam de la capat, crezand ca viata bate filmul.

Mai multe sotii

Urmaresc, nu neaparat cu mare fidelitate, dar cu interes nemasluit de cate ori dau peste el, un serial despre o familie americana de mormoni. Se numeste Dragoste mare si e o istorie de viata a unei familii in care un barbat conduce si iubeste mai multe femei.

In serialul de pe HBO, femeile sunt, toate, sotii cu acte in regula si toate au propriii lor copii, facuti, desigur, cu sotul unic din dotarea familiei.

Am crezut mai intai ca e o comedie. Ca din incalceala matrimoniala se vor isca tot felul de situatii amuzante sau uluitoare, care ne vor face sa radem. Am inteles, insa, destul de repede, ca m-am inselat. Si mi-am pregatit asteptarile pentru o drama. Daca nu e comica, atunci situatia in care un barbat are trei sotii si vreo sase, sapte copii trebuie sa fie foarte trista, nu-i asa? Dar mi-am dat seama ca filmul nu e nici despre drama femeii oropsite de cutume nemiloase. Pentru ca serialul se petrece in America si niciuna dintre sotii nu este tinuta cu forta…

De fapt, filmul isi propune - si reuseste cu maiestrie regizorala- sa surprinda normalitatea unei asemenea familii. Insa eu nu pot sa nu ma intreb, de fiecare data, cum poti sa iubesti pe de-a-ntregul si sa accepti ca iubirea pe care o primesti inapoi se imparte la doi, la trei, la patru. Cum poti nu doar sa fii mormon, dar si sa fii om al zilelor noastre si sa rabzi, cu intelepciune, cu diplomatie, cu teama, cu abilitate, ca, intr-o anumita perioada a vietii tale partenerul tau te insala, dar sa speri ca ii va trece si se va intoarce, candva, la fidelitate.

Exista vreo iubire atat de mare, incat sa iti ingaduie sa iti imparti iubitul sau iubita, sotul sau sotia cu altii? Poate fi o forma de generozitate sa ierti, sa accepti sau chiar sa alegi de buna voie un asemenea mod de a trai? Serialul se numeste Dragoste mare. Poate ca mai multe inimi adapostite in aceeasi familie pot face dragostea sa creasca. Sau poate ca nu.

Seriale romanesti

Chiar ma gandisem de curand sa scriu ca sunt fan al serialului “In deriva” si ca, in sfarsit, mi se pare ca romanii au pornit-o pe calea cea buna. Numai ca am aflat ieri ca, in afara actorilor bastinasi, nimic nu este original in film. Si mi-a parut tare, tare rau…

Inca de cand am vazut primele episoade am fost invidioasa pe creativitatea scenaristilor romani. Am avut un zvacnet de emotie gandindu-ma cu cata intuitie si indrazneala au gasit un subiect atat de actual si atat de generos. La un moment dat, m-am gandit cum ar fi sa le cer scenaristilor sa ma primeasca in echipa lor pentru o portie zdravana de voluntariat, de pe urma careia sa muncesc mult si sa invat enorm…

Numai ca, dupa o saptamana de entuziasm, una dintre colegele mele mi-a aratat, pe un site de pe internet, serialul original dupa care a fost preluat. Am deschis, la intamplare, unul dintre episoade si am auzit, uluita, replica cu replica, toate cuvintele care imi stranisera admiratia. Numai ca aici erau spuse in engleza. In locul lui Marcel Iures statea Gabriel Byrne, iar pe o canapea identica aceleia pe care am vazut-o in primul episod pe Maria Dinulescu o alta fata rostea in engleza replicile care ma impresionasera…

Mi-a fost ciuda sa constat ca m-am lasat pacalita. Si mi s-a parut nedrept sa pricep ca lista lunga de scenaristi si regizori romani, pe care o urmaream mereu cu admiratie pe genericul de final, e doar o insiruire de personaje care au adaptat creatia si munca altora. “In deriva” imi datoreaza o iluzie. Aceea ca avem, in sfarsit, seriale romanesti de soi. Daca vreti sa ma contraziceti, va astept, bucuroasa. Pana atunci, nu ma mai pot uita la “In deriva”, atata timp cat am descoperit In Treatment. E ca  si cum as purta nu un Vuitton fals - desi asta e exemplul la moda, dar eu n-o sa-mi iau niciodata Vuitton-, ci, sa zicem, o pereche de pantofi sport Abibas.

Carismaticii

Planeta intreaga e indragostita de personajul Dr. House, iar eu, pentru ca nu am vazut decat din cand in cand, cate o felie subtire de episod, ma minunez de succesul sau nebanuit la femei.

Barbatul nu mi se pare nici foarte frumos, nici peste masura de sexy, iar felul sau ingrozitor de abrupt de a se purta ma face sa gandesc fara ezitari ca nu e genul de barbat pe care mi l-as dori prin preajma. Si, totusi, ii simt forta de dincolo de ecran, replicile lui ma ametesc si pe mine in scurtul timp pe care i-l aloc si, fara sa ma inrolez in echipa fanilor, sunt in stare sa-i pricep o parte din farmec.

In anii ‘90, cand rula pe micile ecrane serialul Cracker, am fost foarte indragostita de Eddie Fitzgerald. Psihologul gras, betiv, fumator si peste masura de destept se preschimbase in visele mele de noapte si de zi intr-o intruchipare a barbatului ideal, pentru care as fi fugit, in orice clipa, de acasa. Nu mi-ar fi pasat ca nu are absolut nimic din trasaturile lui Fat Frumos, pe care il asteptasem o viata, nu aveam nimic impotriva faptului ca era insurat fedeles si nici macar nu ma deranja faptul ca nu e real, ci doar un personaj care spune convingator replicile unui scenarist talentat. Mi-am petrecut o buna perioada iubindu-l in taina, iar avantajul a fost ca peste multe intamplari neplacute am trecut datorita lui, fiindca gandul ca, intr-o zi, va veni la mine, ma facea sa ma pot detasa de mizeriile vietii adevarate.

N-am avut de ales si mi-am revenit in simtiri o data cu terminarea serialului. Am suferit si greaua dezamagire sa-l revad pe actorul reveriilor mele intr-un rol oarecare, in care nu era decat un simplu gras blazat, caruia nicio femeie nu i-ar fi acceptat avansurile. Si asa a murit iubirea mea traita in poienile splendide ale imaginatiei. Insa, de pe urma ei, am ramas cu puterea de a intelege ca exista oameni a caror carisma demoleaza toate stereotipiile noastre legate de frumusete si de legile atractiei. Ca nu e nevoie sa ai contururi de atlet ca sa te adore femininele inconjuratoare si nici, ca femeie, sa fii binecuvantata cu dimensiunile desavarsirii ca sa fii tu aceea pe care o doreste orice barbat. Ca exista in unii oameni un miez zeiesc, un sambure de lumina, un pumn de har care ii atrage magnetic pe cei din jur. Acestia sunt carismaticii. Cei de care ne indragostim pentru totdeauna, fara sa le cerem nimic in schimb.

De ce iubim serialele

Ne plac serialele pentru ca ne daruiesc bucurii feliate. Urmarim povestile spuse pe bucati, pentru ca aduc in viata noastra ceva din farmecul dulce al noptilor Seherezadei, lasand mereu loc pentru un dulce Va urma…

In zilele noastre, insa, pentru cei nerabdatori s-au inventat serialele care-ti ofera toate episoadele odata. Vad prin magazine tot felul de oferte ale serialelor de succes, care te imbie cu pachete in care stau istoriile intregi care ti-au ocupat serile vreme de cateva luni sau cativa ani la rand.

Dar eu iubesc serialele asa cum le-am invatat in anii in care televizorul era pentru noi toti un miraj daruit strop cu strop. Imi amintesc si acum emotia febrila cu care asteptam serile de sambata ca sa vedem Dallas-ul sau dupa-amiezele de duminica in care urmaream Linia maritima Onedin. Erau pentru mine porti deschise spre alte lumi, la care nu indrazneam sa sper ca vom avea vreodata acces altfel decat pe bucati mici, privind catre un ecran alb-negru, dincolo de care se iteau catre noi fragmente ale unor lumi splendide, ciudate, fascinante.

Au fost apoi anii in care ne-au invadat serialele si-a trebuit sa invatam sa discernem la ce ne uitam si la ce nu. A fost era in care deja invataseram sa refuzam productiile proaste gen Sclava Isaura, dar gustam specialitati precum Twin Peaks, pe care, eu, una, l-am urmarit cu o indarjire demna de o cauza mai buna. Pentru Twin Peaks lasam orice treaba si orice preocupare si datorita serialului regizat de David Lynch sambetele mele din acea era au fost pline de mister si pasiune.

Urmaresc si acum Totul despre sex, pentru ca, desi Sarah Jessica Parker mi se pare nepermis de urata pentru rolul ei de frumoasa, imi plac la nebunie temele luate in discutie de cele patru femei nonconformiste si, totusi, atat de asemenea noua. Ma captiveaza de fiecare data Anatomia lui Grey si situatiile de viata si de moarte pe care le creeaza, sunt topita dupa Seinfeld si umorul lui rafinat si onest deopotriva, iar pe Ally McBeal am adorat-o, pur si simplu, pentru ca mi-a fost draga, m-a induiosat si m-am regasit in multe dintre ciudateniile ei. Si sunt recunoscatoare mereu serialelor bune care ne daruiesc o data cu un episod nou o bucurie, lasandu-ne si cu pretioasa promisiune ca intamplarea fericita se va repeta. Asa cum, in viata reala, nu prea ni se intampla…