Serviciul ideal

Am avut, ieri, o zi groaznica. Dupa ce am luat o portie zdravana de “mediu privat”, indeajuns de incordat cat sa ma istoveasca, am trecut, brusc, intr-o institutie de stat, unde am urmarit, siderata, intamplari pe baza carora as fi putut tese un roman intreg.

Nu cred ca am voie sa povestesc despre portia mea de intalniri corporatiste, dar despre periplul meu printr-o enorma institutie a statului, in care trebuia sa imi schimb niste acte, trebuie neaparat sa vorbesc, altfel explodez. Din pacate, cu frica de birocratie intrata in oase, nu indraznesc sa va spun despre ce institutie e vorba si nici nu sunt in stare sa gasesc un tertip prea ingenios… Citeam ieri noapte din splendida carte a lui Mircea Cartarescu, “Frumoasele straine”, cum scriitorul a facut o vizita intr-o universitate sordida, ca o inchisoare… “Nu-i dau numele” - scria Mircea Cartarescu- “din respect pentru cel care a fost Spiru Haret”. Eu nu-i dau numele institutiei cu pricina, din respect pentru masina mea pe care nu pot s-o conduc fara “licence and registration”- cum zic politistii americani cand te trag pe dreapta. Dar am vazut acolo niste fapte care m-au scandalizat.

La prima coada la care am stat indelung, ca pe vremea comunismului, incasa bani o femeie care, atunci cand am ajuns eu in fata, s-a ridicat bombanind. “Ajunge de cand stau intepenita aici”, a suierat printre dinti si a iesit cu o tigara neaprinsa in mana, relocand, cu un gest princiar, coada noastra zgaltaita de disperare, la un alt ghiseu, alaturat.

Dupa ce, in sfarsit, am platit, am ajuns la alta ghereta, unde un domn amabil, chiar prea amabil cu mine si decolteul meu, mi-a explicat ca doamna care preia, de obicei, actele, e ocupata, asa ca imi face el acest serviciu. Si, intr-adevar, langa el statea o doamna ocupata cu un rebus caruia nu-i dadea de cap si pace. “Sefu’”, striga doamna, daca pot s-o numesc astfel pe tovarasa, “ce e limba de pisica din cinci litere”. “Nu stiu!”, striga Sefu’ dintr-un birou din spate. “Da’ car cu boi din sase litere ce-a fost?”- continua Sefu’, curios. Iar doamna se repezea sa-i arate cum a completat ea, da’i lipseste o litera, e foarte aproape…

Traim intr-o tara de balada, in care toti suntem un fel de Toma Alimosi tradati de propriile noastre metehne oribile. Cei care fac legea pe taramurile privatizate fura de la patroni sau sunt atat de dusmanosi cu angajatii, incat toti suspina disperati de dorul de-a lucra la stat. In schimb, in institutiile de stat, cei platiti din banii nostri ne trateaza cu dispret si nepasare care sfideaza orice jena. Si cel mai grav e ca nu par sa se teama de nimic.

Si-atunci te intrebi: unde e mai bine sa lucrezi? Care ar fi serviciul ideal pentru fiecare dintre noi si ce-ar trebui sa facem ca sa-l obtinem? Orice? Nu e prea mult orice?… Si tara ideala cum ar fi, daca ar fi?…

Ce e gratis e scump

De cate ori m-am bucurat ca am primit ceva gratis, tot de atatea ori am platit, de fapt, de zece ori mai scump decat daca as fi dat, la momentul potrivit, pretul corect.

Intotdeauna cand cineva s-a oferit sa imi ofere gratuit un serviciu, nu peste multa vreme mi-a cerut, in numele bunei noastre relatii, un contraserviciu care facea mult mai mult decat ceea ce primisem. Aproape de fiecare data cand cineva m-a ajutat sa castig bani, sau, mai exact, sa nu cheltuiesc, m-am trezit in situatia de a regreta ca am acceptat.

Mai demult, am rugat pe cineva sa-mi faca rost gratuit de o informatie pentru care ar fi trebuit sa platesc, altfel, o suma oarecare de bani. Foarte curand dupa ce mi-a facut acest serviciu care a consfintit - nu-i asa?- amicitia noastra, mi-a cerut imprumut o suma de vreo zece ori mai mare decat cea economisita cu ajutorul lui. Cred ca nu are rost sa va spun ca nu mi-a inapoiat banii niciodata. O vreme mi-a mai raspuns la telefon, ca sa-mi spuna ca mai intarzie cu returnarea datoriei… Dar a insistat sa-mi aduca aminte ca, in general, e o persoana prompta, doar stiu ca atunci cand i-am cerut o informatie s-a facut luntre si punte ca sa mi-o ofere in timp util, numai ca acum a intervenit o mica problema… Apoi nu mi-a mai raspuns niciodata, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu gandul ca lacomia mea si-a primit rasplata.

Sistemul functioneaza la toate nivelurile, si ma izbesc de el in fiecare zi. PR manageri de succes imi ofera adesea cate un cadou care valoreaza mai putin de 100 de lei si, inevitabil, ma fac sa ma simt obligata sa le ofer in schimb o stire care, platita in regim de advertising, ar costa mai mult de 1000 de lei. Nu de mult, intr-un mall, o fata a intins catre mine un pliculet minuscul, spunand “va ofer o mostra de crema”, dar in secunda in care am intins mana sa o iau, si-a retras pliculetul si-a inceput sa-mi explice ca, daca voi cumpara nu stiu ce produs-minune, voi putea beneficia de promotia care…

M-am dezvatat sa intind mana cand cineva imi ofera ceva gratuit,  si, recunosc, am devenit suspicioasa cand primesc oferte care incep cu “nu te costa nimic”. Fiindca eu m-am prins intre timp ca tot ce mi s-a parut a fi gratis s-a dovedit a fi foarte scump. Oricat de prost administrator as fi, tot am inteles intr-o buna zi ca mai bine platesti pe loc cat face, decat sa astepti sa se rastoarne roata si sa fii nevoit sa dai dobanda la dobanda, contraserviciu la serviciu, tristete prelungita la o bucurie lacoma de numai o clipa…

Conditiile de lucru

Sunt cu adevarat importante conditiile de lucru? Conteaza intr-adevar daca stai intr-un birou ultramodern sau, pana la urma, rezultatele tin de daruire, de talent, de ardere, si nu de sofisticariile ambiantei?

Am avut de curand o intalnire intr-o agentie de publicitate in care tot decorul mi s-a parut de-o frumusete ametitoare. Peretii erau ornati superb, iar mobilierul, nou-nout, era ingenios si modern. Am fost invidioasa, in sensul cel mai rusinos al cuvantului. M-am gandit ca nu am avut niciodata parte de asemenea butaforie si ca, o vreme, chiar am lucrat scriind pe genunchi. Si, ca sa fiu absolut onesta, m-am gandit ca, totusi, nici macar asa, pe genunchi, n-am scris  enormitati de genul “daca parul meu ar fi o persoana” sau “dragostea trece, cabina de dus ramane”, care, categoric, au fost concepute intr-un decor scump, menit sa stimuleze zvacul creativ.

Sigur ca ideal este sa ai cele mai bune conditii de lucru. Sa ai pauza de masa si sa-ti savurezi pranzul intr-o cafeteria facuta dupa toate regulile bunului gust, apoi sa revii intr-un birou elegant, cu peretii vopsiti in culorile tale preferate. Dar eu am bagat de seama ca oamenii cei mai harnici sau cei mai talentati sunt eficienti in orice conditii. Mi s-a intamplat sa intalnesc pe blog comentarii scrise mai bine decat multe dintre textele angajatilor mei si sa primesc scrisori pe care le-am citit cu lacrimi lungi, innodate in barba, lacrimi de emotie si de prea multa frumusete, nascute din cuvintele unor neprofesionisti.

Sunt sigura ca au facut cariera oameni care nu au intrebat, atunci cand s-au angajat, nimic despre mobilier sau despre masina de serviciu. N-am nicio indoiala ca trebuie sa iti iubesti slujba din tot sufletul ca sa faci performanta cu adevarat. Si daca, pe parcurs, se intampla sa fii rasplatit pentru ceea ce faci bine si poftit sa lucrezi intr-o ambianta de lux, cu atat mai bine. Dar nu cred ca un om caruia nu-i pasa de ce are de facut va deveni eficient numai pentru ca primeste bonusuri si sta pe scaun ultraergonomic. Cred in ardere si in daruire, atat in dragoste, cat si in meseria pe care o practici. Ii invidiez frumos pe cei care isi intalnesc marea dragoste din prima incercare si pe cei care isi fac meseria in onoruri si-n aplauzele sefilor. Dar de admirat ii admir pe cei care se lupta pentru pasiunea lor, care stiu sa trudeasca fara preget si sa iubeasca trecand peste obstacole. Unora nu le trebuie conditii de lucru speciale ca sa fie cei mai buni, si nici conditiile prielnice de iubit nu sunt obligatorii intr-o mare si adevarata dragoste.