Scrisori catre noi insine

Cand scrii o scrisoare, e ca si cum ai vorbi cu cineva drag. Uiti ca acela caruia i te adresezi nu te asculta, de fapt. Uiti ca nu ai nicio garantie ca te va citi. Tu te apuci si scrii, cu increderea, cu bucuria, cu credinta ca vei fi auzit.

Uneori avem nevoia sa scriem scrisori, ca sa ne vindecam de singuratate. Cand scrii cuiva, nu ai cum sa te mai simti singur pe lume. Deja preaplinul inimii tale are un martor, iar pe tine te alina gandul ca vei primi un raspuns, chiar daca nu e obligatoriu sa fie asa.

Exista, insa, pe lume, nemarginiri de cuvinte scrise care nu au fost niciodata citite. Ganduri imblanzite de cerneala care nu au ajuns nicicand la ochiul sau la inima celui caruia i-au fost adresate. Milioane de manuscrise care nu au vazut lumina tiparului si n-au cunoscut bucuria lecturii, desi au fost si ele scrise cu dorinta de a ajunge la sufletul cuiva.

Si mai exista jurnale intregi scrise doar pentru cei care le-au scris. Tomuri pline de scrisori catre noi insine, menite sa ne aminteasca de noi, cei care am fost sau de aceia care am promis ca vom fi.

Cand ai scris ultima oara o scrisoare? Cand ti-a tinut de urat o vorba asezata pe hartie alba sau pe coala curata a unui ecran de computer? Ti-ai scris vreodata o scrisoare, o fila de jurnal, o porunca doar pentru tine? Probabil ca nu. Probabil ca da. Pentru ca scrisul este marele leac al unui veac atins grav de aripa singuratatii.

De ce facem copii?

Sunt un milion de raspunsuri, care pot diferi ca de la cer la pamant in functie de momentul in care sufletul nostru se supune interogatiei. Sunt un milion de raspunsuri, dintre care, probabil, doar in clipele de mare iluminare vom putea sa il alegem pe cel mai de pret.

Pentru ca vrem sa facem eterna o poveste de dragoste intre noi si omul iubit.

Pentru ca nu avem curajul sa spunem Nu, unui partener care a decis pentru amandoi.

Pentru ca ne e dor de o mare si iremediabila iubire pe care vrem sa o implinim prin pruncii nostri.

Pentru ca nu stim ce sa facem cu noi si ne gandim ca ne va fi mai usor sa luam decizii pentru altcineva.

Pentru ca acesta este rostul nostru pe pamant.

Pentru ca avem chef sa slugarim clipa de clipa pe cineva, fara sa ne simtim umiliti ca facem asta.

Pentru ca ne dorim sa traim vesnic prin urmasii nostri.

Pentru ca ne temem de singuratatea in doi.

Pentru ca vrem sa aiba cine sa ne ingrijeasca la batranete.

Pentru ca speram sa ne implinim prin altii visurile pe care noi nu am fost in stare sa le infaptuim.

Pentru ca asa vrea Dumnezeu.

De ce altceva facem copii? Va predau stafeta raspunsurilor, si a indoielilor, si a revelatiilor. Si voua celor care sunteti parinti, si voua celor care n-ati devenit, inca, si voua, celor care stiti ca nu veti fi niciodata. Pentru ca…?

Impreuna

Exista in biserica fortificata de la Biertan, monument pastrat peste veacuri, o capela a despartirilor. Sau a impacarilor. Totuna. Un loc in care cei care stateau sa se desparta se impacau sau intelegeau ca nu sunt facuti unul pentru altul.

Un preot care asculta spovedaniile celor dornici sa se desparta, inainte de a le da binecuvantarea pentru vietile lor separate, ii obliga sa treaca printr-un ritual care sa ii ajute sa se decida cu adevarat. Ii inchidea pe cei doi intr-o capela cu gratii, din care nu puteau iesi vreme de o saptamana sau chiar o luna. Iar inauntrul capelei nu aveau decat un singur asternut, cu o singura perna, o singura farfurie, o singura lingura, doar o furculita si o cana pentru apa…

Foarte multi dintre cei care se iubisera candva, dar care acum nu se mai intelegeau, ieseau din capela cu gratii vindecati de dorinta despartirii si indragostiti unul de celalalt din nou, ca in prima zi. Erau insa si destui care, in ciuda timpului petrecut impreuna, impotriva obligatiei de a imparti totul, nu se mai puteau reconcilia. Si atunci preotul le dadea iertarea pentru despartire, intelegand ca, daca nici atunci cand au avut o singura farfurie si o singura perna nu s-au impacat, inseamna ca intr-adevar nu sunt facuti unul pentru altul.

Timpul petrecut impreuna este proba trainiciei dragostei noastre. Puterea noastra de a fi fericiti unul cu altul, de a indura sau de a ne bucura de timpul nostru in doi ne arata daca vom ramane sau nu impreuna. Din pacate, insa, nu mai exista capele ale celor care trebuie impiedicati sa se departa. In epoca vitezei nu ne mai amintim ca important e sa ramanem impreuna, nu sa ne intoarcem la singuratate.

Un loc doar al nostru

Chiar daca ne temem de singuratate si ne dorim sa fim mereu inconjurati de cei dragi - sau macar de cei suportabili -, intotdeauna avem nevoie de un refugiu, de un sanctuar, de un loc care sa fie doar al nostru.

Oricat de in vazul lumii ne-am trai viata, oricat de dornici de aplauze si de aprobare am fi, sunt nenumarate momente in viata cand vrem sa fim doar noi si gandurile noastre. Mi-am amintit de curand de nevoia nebuneasca a lui Stefan Viziru, personajul fascinant din Noaptea de Sanziene a lui Mircea Eliade, de a fi doar el insusi intr-o camera ascunsa, departe de framantarile vietii sale de familie, izolat de zbaterile unei lumi in fierbere…

Mi-am amintit de romanul lui Eliade, desigur, nu intamplator, ci pentru ca eu insami simt adesea nevoia sa fug de lume si sa ma regasesc in incaperea viselor mele posibile…

Copiii mei isi doresc o casuta in copac. Eu tanjesc sa fiu mereu lipita de cei pe care ii iubesc, desi, paradoxal, simt ca am nevoie de spatiu ca sa pot intinde aripile sa zbor, macar in cate o primavara. Si ma intreb, intrebandu-va: unde ne ascundem cand vrem sa fim doar noi cu noi? Cum impacam dorinta de a fi, deopotriva, in centrul atentiei si in coltul nostru de intimitate? Voi unde v-ati asezat… casuta din copac?

“Fara de ea incepea singuratatea”

Citatul din titlu ii apartine lui Ionel Teodoreanu. Gustul singuratatii de dincolo de el sau de ea il stim cu totii,  noi cei care credem in dragostea eterna.

“Fara de ea incepea singuratatea” este, cred, una dintre cele mai frumoase definitii ale dragostei. Ii resimt adancimea in fiecare zi, cand, fara de el, nu-mi gasesc drumul, nu-mi gasesc rostul. Nu mai am acasa si nu mai am liman.

Eu cred in iubirea implinita prin pereche, cred in fuziune, cred in rotund. Si-atunci inteleg si stiu cat de singur pe pamant te poti simti cand ramai fara fiinta care te intregeste. Dar mai stiu si cat de grea e singuratatea aceea pe care o intalnim la tot pasul, singuratatea traita langa omul cu care imparti zilele, singuratatea venita din prizonieratul unui cuplu otravit de neincredere.

“Alaturi de ea incepea singuratatea” poate fi, la fel de bine, definitia neiubirii. A cuplului frant, a iubirilor mintite si tradate. Si ma intreb, obosita de prea multele mele cautari fara rost, daca am putea sa alegem, care dintre cele doua singuratati ne-ar fi mai demna? Care mai lesne de indurat?

Eu am raspunsul, deja, pentru mine. Dar foarte rar viata ne da dreptul sa ne alegem drumul in functie de raspunsul dorit.

Ghinion si noroc

La unul dintre evenimentele de presa la care am participat de curand mi-au oferit, la plecare, un ghiveci cu un ficus. L-am refuzat, instinctiv, aproape nepoliticos. Apoi mi-a fost rusine.

Intr-una dintre garsonierele sarace in care am stat cu chirie am gasit un ficus mare si frumos, pe care l-am ingrijit cu rabdare si cu dragoste. Mi-am plans peste frunzele lui cerate si mari toate iubirile chinuite pe care le-am trait atunci. L-am facut confident al tuturor deznadejdilor mele. La aproape doi ani de cand locuiam acolo, o prietena mi-a spus ca ficusul imi aduce ghinion. Ca oricine stie ca nu e bine sa tii ficusi in casa si ca se mira ca nu mi-a mers inca si mai rau. N-am crezut-o, dar cand, la scurta vreme, m-am mutat de acolo, parca dintr-o data mi s-a rasturnat norocul.

Nu imi tin degetele incrucisate cu ale iubitului meu atunci cand mergem de mana, pentru ca faceam asta pe vremuri cu un om  pe care l-am iubit mult si l-am pierdut. Nu sarut pe pleoape pe niciunul dintre dragii mei dragi, desi uneori ma induioseaza somnul lor linistit. Dar stiu ca e un gest de despartire.

Port cu mine toate ale mele, inclusiv superstitiile mele absurde. Imi tin mereu cu mine superstitiile caraghioase, de teama sa nu chem din nou tristetile asupra mea. Sunt sclava lor, asa cum sunt sclava temerilor mele de a nu fi parasita, de a nu ramane singura din nou, de a nu fi inselata. Probabil ca nu am sa ma vindec niciodata de tot. Asa ca  n-am sa ma intorc, spasita, dupa cearta, asa cum nu ma intorc acasa nici dupa obiectele uitate, n-am sa fluier de dor, chiar atunci cand imi va fi cumplit fara cei plecati, pentru ca asta atrage si mai multe singuratate, si am sa-mi franez mereu fericirile cu trei pasi dati inapoi in fata fiecarui gand sau motan negru…

Tare sunt singur, Doamne, si piezis…

Chiar si atunci cand sunt in mijlocul multimii, in miezul iubirii, in epicentrul fericirii, mi se intampla, totusi, sa ma loveasca singuratatea drept in inima.

E ca un fulger, e ca un junghi, e ca o crampa care ma paralizeaza dintr-o data, oprind timpul si viata in loc. E ca un efect de regie intr-un film ciudat, in care actiunea franeaza brusc, in care personajul ramane nemiscat printre oameni, si printre destine, si printre ape si rauri care curg. Dar, spre deosebire de filmele in care personajul oprit in loc printr-un efect optic isi poate relua curgerea la fel ca inainte, pentru mine revenirea la nesinguratate e un proces cu mult mai greu, cu mult mai dureros. Secunda aceea de luciditate ramane apoi in suflet, ca un zat, ca o rana. Ca o chestionare a legitimitatii a tot si a toate. Daca inca ma loveste fulgerul globular al singuratatii inseamna ca nimic din ce am simtit mai inainte nu e adevarat? Ca, din nou, inteleg ca nu exista dragoste, nu exista speranta, nu exista sansa de a-si gasi cu adevarat jumatatea pentru cei rataciti pe pamant? Ca toate juramintele sunt mincinoase si toate sperantele sunt iluzii? Ca fiecare cuvant, oricat de insemnat, poate fi luat inapoi intr-o clipa, pentru ca oamenii nu mai au cuvant? Ca nu exista nimeni care sa-mi semene cu adevarat? Ca, de fapt, voi fi vesnic a nimanui? Ca fiecare tacere asezata peste clipa care asteapta raspunsuri poate otravi romane intregi de dragoste si de credinta?

Se pravalesc intrebarile ca o avalansa care loveste fara mila tot ce intalneste in cale.

Vin apoi, incet-incet, pe rand, raspunsurile. Unele vindeca o parte din rani. Altele imi distrag atentia, ma fac sa adorm si sa uit. Si, poate, cu putin noroc, de data asta, unele chiar ma mangaie si imi amintesc ca viata poate fi frumoasa. Chiar si atunci cand o vezi privind de departe, ca un copac pribeag. Cum spune Poetul: “Tare sunt singur, Doamne, si piezis,/Copac pribeag, uitat in campie/Cu fruct amar si cu frunzis/ Tepos si aspru-n indarjire vie”…

Teama de singuratate

Probabil ca cele mai multe dintre actiunile noastre sunt conditionate de teama de singuratate. Nu stiu daca are legatura cu faptul ca petrecem noua luni inchisi in pantecul mamei, intr-o solitudine absoluta, dar stiu sigura ca, dupa aceea, nu mai vrem niciodata sa fim singuri.

Am incercat sa-mi inteleg, de-a lungul anilor, propria mea teama. Mi-a fost mereu frica sa dorm singura in camera- dar m-am gandit ca asta se trage din faptul ca nu am fost obisnuita de mica. Pana la zece ani, am dormit cu parintii si cu bunicii si cu o verisoara mai mica intr-o casa care avea doar doua camere si un fel de vestibul in care puseseram o canapea. Apoi… oricum, n-am mai fost niciodata singura, decat in sufletul meu.

Nu am avut niciodata curajul sa merg singura la film, sau la teatru, sau la restaurant. Nu am indraznit sa ma duc vreodata singura la o nunta sau la o petrecere. Chiar daca a fost nevoie sa rog un amic oarecare sa ma insoteasca, am preferat sa recurg la pacaleala decat sa infrunt dispretul lumii. Fiindca, da, am crezut mereu ca, daca voi fi singura, voi fi dispretuita.

Din teama de singuratate am acceptat relatii in care nu am crezut de la bun inceput, dar care mi s-au parut cu mult mai bine decat nimic. Apoi, cand singuratatea in doi imi intrase in oase si-mi ravasise sufletul, am ales sa plec si sa infrunt singuratatea dintai, aceea onesta, in care dormi singur, dar ai in suflet o speranta.

Nu m-am vindecat niciodata si nu cred ca ma voi vindeca inainte sa pricep de unde mi se trage frica perpetua de singuratate. Dar stiu ca, de fiecare data cand m-am indragostit, bucuria iubirii mi-a adus in inima si nadejdea ca, de acum inainte, singuratatea a luat sfarsit. Si, de cele mai multe ori, dupa nadejde, a venit deznadejdea…

Suntem la fel

Citesc povestile de viata ale celor care scriu pe blog si ma cutremur de cat de mult semanam. Vin aici femei care ma citesc si-mi spun ca se regasesc in cuvintele mele, ca si cum as fi scris despre viata lor. De fapt, cei mai multi dintre noi, suntem la fel.

Atunci cand suntem curajosi si ne asumam ce am trait, dar si atunci cand ne ascundem sub nume de imprumut ca sa povestim despre noi (nu atunci cand ne gasim nume fals ca sa facem pe desteptii cu ceilalti!), confesiunea tasneste, autentica. Cred pe de-a-ntregul povestile postate aici, desi stiu foarte clar ca suntem subiectivi si ca, uneori, instinctiv, ne mistificam trecutul si in propriii nostri ochi. Dar sunt convinsa ca nimeni nu are niciun interes sa vina si sa minta cu buna stiinta atunci cand isi istoriseste viata. Si ma uimeste mereu faptul ca, pana si atunci cand citesc despre situatii in care nu m-as mai putea regasi in prezent, totusi, acum ceva vreme, as fi putut eu insami sa fac si sa gandesc la fel.

Seman cu toate femeile lumii care nu au curajul sa se desprinda dintr-o relatie in care se simt neiubite, neiubind. Pentru ca am trecut eu insami prin groaza de despartire, prin paralizia de dinaintea eliberarii.

Seman cu toate femeile lumii care au fost inselate si s-au prefacut ca nu stiu cum stau lucrurile de fapt. Care s-au pacalit, timp lung si dureros, ca daca nu l-ai vazut cu ochii tai pe barbatul iubit in pat cu o alta femeie, inca mai exista o speranta, cat de marunta, ca poate doar inima ta speriata iti joaca feste.

Seman cu toate femeile lumii care au suferit ca nu sunt in stare sa petreaca timp de ajuns cu copiii lor, dar si cu toate cele care au marturisit ca nu au rabdare sa se joace cu copiii timp prea indelungat, care spun cinstit ca nu ar indura cu usurinta sa fie casnice, si atat.

Seman cu femeile care au mintit candva si au fost prinse cu minciuna si de-atunci s-au lecuit de pacatul neadevarului.

Seman cu femeile care se tem ca vor ajunge intocmai ca predecesoarele lor, care nu si-au trait viata incercand sa fie libere si fericite.

Seman cu femeile care se tem nebuneste pentru copiii lor, care tresar din somn de panica, de grija, de dorinta de a-i sti in siguranta intr-o lume rea.

Seman cu femeile care se tem de trecerea timpului, care sufera la gandul ca isi pierd frumusetea o data cu anii, care spera, frivol si absurd, ca intre timp va aparea leacul tineretii vesnice.

Seman cu femeile care, fiind prizoniere ale unei relatii plictisite si triste, si-au permis luxul, nebunia, durerea de a se indragosti pe furis de altcineva.

Si seman si cu femeile care, dupa ce si-au gasit marea dragoste, spun cinstit ca nu mai exista nimeni altcineva pe pamant. Ca soarele si luna rasar din dragostea lor implinita, ca simt, si cred, si iubesc fara rezerve.

Seman cu voi, asa cum voi semanati cu mine. Si sper din tot sufletul ca felul in care ne oglindim unii in altii ne face sa ne simtim mai putin ciudati, mai putin singuri pe lume.

Ne intereseaza vietile altora

Ne intereseaza vietile altora. Tragem cu ochiul dupa perdelele date accidental intr-o parte si, de fiecare data cand ne cade privirea pe un titlu de scandal din ziarul cuiva de langa noi, nu ne putem abtine sa il citim.

Multa vreme m-a stanjenit propria mea dorinta de a cerceta vietile celor din jur. Am considerat-o o maladie ascunsa si am incercat sa ma tratez de una singura. Dar, pe masura ce au trecut anii, am constatat ca imi doresc tot mai mult sa aflu cum traiesc si alti oameni. Uneori ma intreb daca nu cumva am ajuns jurnalist sublimandu-mi dorinta de a ma reflecta in ochi mai limpezi si mai intelepti decat ai mei. Pentru ca da, acum cand citesc si recitesc interviuri facute in anii din urma, constat ca in intrebarile adresate personalitatilor am incercat, de fiecare data, sa gasesc raspunsuri la nedumeririle, la deznadejdile, la suferintele care imi contorsionau atunci propria-mi viata. Dar tot astfel, privind in urma, imi dau seama ca nu am gasit raspunsuri decat in mine insami.

De foarte multe ori gasim noi posibilitati de intelegere privind catre destinele altora. Intalnirea cu oameni insemnati ne lumineaza viata si ne deschide perspective noi. Vestile despre vietile promiscue ne cresc in propriii ochi, aducandu-ne in suflet senzatia ca suntem cu un pas mai buni si mai morali decat ceilalti. Dar nu din simpla curiozitate obraznica tragem cu coada ochiului catre altii. Ci din singuratate. Din nesiguranta. Din dorinta de a ne gasi repere sau contraexemple care sa ne faca sa ne simtim mai legitimi in faptele si-n simtirile noastre. Numai ca mie mi-a luat ani buni pana sa pricep ca nu-mi foloseste la nimic sa stiu in detaliu cum traiesc alti oameni, atata timp cat viata mea isi urmeaza cursul independent de destinele sau de parerile lor. In fiecare seara incuiem usa intre noi si lume si ne traim autentic povestile de dragoste, sau singuratatile, sau visul impartasit ori solitar. Pe perna noastra suntem doar noi si gandurile care ne leagana inainte de-a cadea in vis. Si chiar daca stiu sigur ca voi urmari si maine stirile mondene, ca voi intoarce capul spre fereastra deschisa a vecinei si maine dimineata, am priceput intre timp ca viata mea e in alta parte decat a lor. O port cu mine pretutindeni si sunt singura raspunzatoare de ea. Si nimanui altcuiva nu-i pasa cu adevarat de ceea ce traiesc, chiar daca, in drum spre serviciu, si vecinii intorc capul spre fereastra mea.

Pagina urmatoare »