Omul, cel mai bun prieten al cainelui

Am auzit, probabil in copilarie, o replica din Doamna si Vagabondul, care mi s-a parut extrem de nostima. “Omul e cel mai bun prieten al cainelui”, spunea unul dintre patrupede. Iar eu am inteles-o, dincolo de partea ei umoristica, abia dupa vreun sfert de veac.

Teoretic, nu am un caine al meu. Dar, de fapt, am trei caini adulti, si doi puisori de caine (da, chiar catelusii din fotografie!). Nu sunt doar ai mei, pentru ca asa au ales ei, sa traiasca plimbandu-se intre trei, patru case, si sa se poata zbengui liberi, fara zgarda, si fara sa dea socoteala cuiva. Dar eu vreau sa-i hranesc, si sa-i mangai, si sa fiu cel mai bun prieten al lor. Pentru ca, intr-un fel, si lor le datorez linistea mea de azi.

In urma cu aproape un an, cand veneam acasa infruntand singuratatea unei case prea mari pentru o inima facuta ghem (stiti poezia lui Paler… “Voi care va intoarceti acasa si dupa ce inchideti usa spuneti Buna seara, voi nu stiti ce inseamna sa intri pe o usa tacand”), doi dintre cainii nostri de astazi au ales sa ma intampine, mai intai sfios, apoi indraznet, si intr-un final cu consecventa si dragoste. Se adunau de pe maidane si alergau pe langa masina, apoi ma insoteau pana la usa. Sa nu-mi fie urat. Copiii mei i-au botezat Sparky si Negrutu. Sparky e blond si indraznet, pare mai tanar, si mai vesel. El ma iubeste cu voiosie, e mereu sprinten si gata sa-mi arate ca viata e frumoasa si ca giumbuslucurile lui merita rasplatite cu un zambet. Negrutu e mai masiv si, parca, mai greoi, si, o sa vi se para ciudat, dar vorbeste. Nu mi-a vorbit de la inceput. Dar, dupa ce am inceput sa il iubesc si eu – la inceput ma iubea doar el – mi-a raspuns la mangaieri mormaind sunete de iubire si de recunostinta. Cu adevarat. Ori de cate ori il mangai pe blana lui neagra, lucioasa si fina, Negrutu imi spune ceva pe limba lui. Ceva ce inima mea stie sa inteleaga perfect.

Intr-o noapte de toamna ploioasa, Sparky si Negrutu au facut o boroboata demna de aducere aminte. Venisem tarziu, iar Victor adormise in masina, asa ca l-am luat in brate si l-am dus sus, in patul nostru. Si apoi m-am repezit sa-l dezbrac in somn, sa-i fac o cana de lapte cu cacao Ilonei, s-o ajut si pe ea sa se pregateasca de culcare. Si am uitat sa ma intorc la masina si sa inchid portiera pe care o lasasem larg, larg deschisa… I-am gasit dimineata pe cei doi caini iubitori, dormind pe bancheta din spate a masinii noastre. Mirosea a caine ud, si toata masina era plina de noroi si de fire de blana. Dar, in mod ciudat, nu m-am putut supara pe ei. Pareau multumiti ca scapasera, macar o noapte, de ploaie. Si atunci mi-am dat seama ca am inceput sa ii iubesc. Si i-am iubit tot mai mult, si tot mai devotat, cu daruire. Si asta mi-a dat putere si curaj. M-a facut sa-mi fie drag sa-i intalnesc in fiecare zi, pentru ca ei, cainii vagabonzi de mai ieri, dadeau un inteles si mai adanc intoarcerii noastre acasa.

Iubirea e un exercitiu profund si greu de invatat. Si, cateodata, ma gandesc ca poate uitasem ceva, de nu-mi mai era data de-atata vreme. Dar iubind fara sa judec, mai intai doi caini vagabonzi (care au adus in curand si-o catelusa, care a facut si pui cu unul dintre ei…), apoi marul si visinul din gradina, apoi trandafirii, mi-am pregatit inima sa fie din nou generoasa si buna, asa cum stia sa fie cand era mai aproape de cuaratenie. Asa cum trebuie sa fie inimile demne sa primeasca iubirea. Asa cum ar trebui sa fim cu totii, dar uneori uitam. Insa un caine, o floare, o pasare, careia-i lasam firimituri pe pervaz, ne pot dezgheta din nou sufletul, facandu-ni-l sa fie gata pentru un destin implinit.

Internetul, dragostea mea

Am ramas aseara fara internet, printr-o intamplare care a nascut in mine revelatii profunde. M-am pomenit dintr-o data agitata si nervoasa, desi ar fi trebuit sa ma bucur de un dulce inceput de week-end alaturi de cei dragi.

Sunt intotdeauna blindata cu dispozitive care sa ma ajute sa ma conectez la lume. Am un modem pe care il atasez la laptop – pe care, insa, il uitasem la redactie – si am internet si pe telefonul mobil, insa nu pot sa scriu pe ecranul ingust, pot doar sa-mi mijesc ochii si sa citesc, sa vad ce se mai intampla. Dar, practic, mi se refuza accesul la cuvant. Iar contextul acesta m-a pricopsit cu o nervozitate de care, intr-un tarziu, mi s-a facut rusine. Apoi am incercat sa o inteleg, dar, cand eram pe punctul adevaratului inteles, am adormit.

M-au legat de internet, intr-un mod adanc si de nevindecat, serile lungi de singuratate, in care cele mai frumoase intamplari veneau de la prietenii mei pe care nu-i intalnisem niciodata. Am petrecut week-end-uri intregi, in care copiii mei erau plecati la bunici sau in vreo excursie cu tatal lor, legata in conversatii profunde, pline de miez, cu oameni pe care nu-i intalnisem niciodata, iar pe unii nu i-am intalnit nici pana-n zilele noastre. Si, ca sa spun adevarul si tot adevarul, m-am si indragostit candva pe internet, de un barbat care mi-a scris, iar eu i-am raspuns, apoi ne-am avantat intr-un dans de cuvinte care s-a prelungit luni de zile, luni de nopti, si care ameninta sa se preschimbe intr-o mare poveste de dragoste. Dar n-a fost asa, pentru ca el spusese doar adevaruri trunchiate, iar eu m-am speriat de cat de usor poti sa ascunzi felii de viata atunci cand te asezi intr-o pozitie calculata abil, in spatele tastaturii. Insa eu stiu ca nu e intotdeauna astfel, ca sunt si oameni care iubesc internetul, dar urasc minciuna. Stiu ca nu e musai sa fii un om care-si ascunde cusururile, temerile sau nevestele ca sa simti nevoia sa iesi la plimbare pe strazile largi si splendide ale internetului.

Iubesc internetul intr-un fel care seamana cu o dependenta dulce. Am nevoie de prietenii mei din eter, am nevoie sa primesc vesti de departe, sa ma simt om al lumii, sa nu ma mai tem de granite si de distante. Dar stiu si ca lumea de 0 si 1 nu poate tine loc de viata. Ca nu are brate sa te cuprinda atunci cand aluneci in somn, si nici batiste sa iti stearga lacrimile atunci cand plangi de frumos sau de tristete. Ca sarutul virtual e doar o amagire si ca dragostea adevarata are sange, si puls, si bataie a inimii, si trup fierbinte. Iubesc internetul cu dragoste mare, dar virtuala. Iar pe oamenii pe care ii iubesc vreau sa ii intalnesc si in viata reala, ca sa-i privesc in ochi si sa le spun cat de mult inseamna pentru mine. Si asa am facut, asa voi face mereu.

Ce zice lumea?

Mi-a pasat dintotdeauna de gura lumii. Am vrut ca oamenii din jur sa aiba o parere buna despre mine si i-am privit cu dispret pe cei nepasatori fata de opinia altora. Iar asta m-a costat, de multe ori, propria mea fericire.

Pentru ca m-am simtit mereu un pic ciudata, am facut tot ce mi-a stat in puteri ca sa intru in rand. Cand eram mica, desi uram sportul, m-am apucat sa joc handbal ca sa fiu pe placul colegilor. Apoi, desi sportul incepuse sa imi placa la nebunie, in adolescenta m-am prefacut ca nu-mi mai place, ca sa fiu in randul gastii lenese din care voiam, cu orice chip, sa fac parte. Ca sa nu existe diferente intre mine si colegii de facultate, m-am apucat de fumat – lucru de care m-am descotorosit cu grabire si pe care il regret pana in zilele noastre-, iar uneori am lipsit de la ore cand chiuleau majoritatea colegilor, desi iubeam materia respectiva. Dar nu-mi placea sa ies din rand.

Mi-a luat ceva viata pana am priceput ca oamenii isi arata simpatia pentru tine mai ales cand nu au ce sa admire. Ca le e mai la indemana sa te compatimeasca mamos, in timp ce admiratia e un exercitiu istovitor, care ne stanjeneste, cel mai adesea. Ca te accepta mai usor daca semeni cu ei, dar ca, oricat de placut ai fi in cercul tau, nimeni nu vine sa te tina de mana cand plangi in somn pentru ca nu-ti mai gasesti locul in propria viata.

Si am mai inteles ca, oricat de mult s-ar vorbi despre tine, asta nu te apara de insingurare. Ca Marilyn Monroe se simtea singura inainte sa cada in somn, ca, mai mult ca sigur, si Andreea Marin Banica are zile in care e nervoasa, si ca Mihaela Radulescu plange si ea, uneori. Ca numai veselia e molipsitoare, in timp ce durerea nu se poate imparti. Ca oamenii te judeca o secunda, apoi isi vad mai departe de vietile lor, de fericirile sau de blazarile pe care le au de dus la bun sfarsit. Si ca nimeni nu traieste in locul tau. Ca avem o singura viata si o singura enorma obligatie de a fi senini, impacati, fericiti. Cu sau fara aprobarea celor din jur.

« Pagina precedenta