Sorti si ursitoare

Ieri, cand a fost ziua a trei cunoscute realizatoare de programe de radio, m-am intrebat cat de mult semanam cu cei nascuti in aceeasi zi  cu noi. Cele trei doamne pe care le-am aniversat ieri, Liana Stanciu, Raluca Moianu si Mirela Retegan, au foarte multe lucruri in comun.

In afara faptului ca au aceeasi profesie, cele trei femei extraordinare s-au remarcat prin vocea lor spectaculoasa. Cred ca toti le-am auzit, macar o data, si ne-am minunat de claritatea, de profunzimea, de reverberatia vocii lor. In plus, toate trei sunt mame ale cate unei fetite…

Tripla aniversare de ieri m-a facut sa ma gandesc daca exista similitudini de destin intre mine si cele cateva persoane nascute in aceeasi zi cu mine. Si mi-am dat seama ca am in comun cate ceva insemnat cu fiecare dintre ei. Am trei copii, doua fete si un baiat, la fel ca o colega din scoala generala, nascuta in aceeasi zi si in acelasi an cu mine. Traiesc din dedicatia mea fata de cuvantul scris, la fel ca o amica dintr-o alta clasa de liceu, nascuta in aceeasi zi, doar ca un an mai devreme. Si, de fapt, sunt romantica si visatoare, curajoasa si sensibila ca mai toti Racii nascuti odata cu mine sau cu o zi sau doua inaintea mea sau dupa mine. In plus, de-a lungul anilor, mi s-a intamplat sa ma indragostesc mortal (si fara noroc) de doi barbati nascuti in aceeasi zi a zodiei Balantei, chiar daca la distanta de cativa ani unul de celalalt. Iar disponibilitatea mea de a ma indragosti de ei mi s-a parut un element care i-a legat, in mintea si in inima mea, pentru totdeauna.

Semanam sau nu semanam cu cei nascuti in aceeasi zi cu noi? E de vina zodia sau adevarul este ca ursitoarele lucreaza in ture care coincid, an de an, si dau, in aceeasi zi, cam aceleasi tuse sortilor care le intra in responsabilitate? Nu stiu exact, dar banuiesc ca da…

Oamenii care traiesc in vis

Unii oameni isi strabat soarta cu picioarele pe pamant. Stiu exact ce vor de la viata si, pentru ca evalueaza si gandesc precis si pozitiv, obtin ce-au vrut, cu asupra de masura. Sunt detinatorii unor tehnici infailibile care ii feresc si de durere, si de esec.

Altii aleg sa vada numai lumini sau numai umbre si asaza oamenii din preajma lor in niste tipare ale imaginatiei, in niste proiectii ale dorintelor si asteptarilor lor.

Cei dintai se indragostesc rar si isi aleg partenerul cu chibzuinta. Dupa mai multe probe, daca cel vizat pentru pozitia de sot sau soata nu se incadreaza in masurile unui destin fericit si tihnit, este lasat in urma si uitat fara regrete. Pentru ca trebuie eliberat locul pe care sa se aseze partenerul corespunzator.

Cei din cea de-a doua categorie, oamenii care traiesc mai mult in vis decat in realitate, cauta dragostea cu orice chip, chiar si atunci cand o recompun din himere. Iubesc dragostea mai presus de viata si se indragostesc abrupt, dureros, vertiginos, aproape de fiecare data cand se schimba cerurile, cand se pravalesc apele, cand se rastoarna cuvintele peste suflete.

Nu sunt in stare sa pricep care dintre cele doua tipologii are mai multe sanse la implinirea inimii, asa cum nu ma pot hotari daca sa ii admir pe cei dintai sau pe cei de pe urma. Poate si pentru ca nu-mi gasesc locul in niciuna dintre tabere. Sunt punctuala si eficienta si duc la bun si migalos sfarsit orice mi se da de facut. Stiu sa masor cu sublerele mintii adevarurile si profunzimile lor, minciunile si nimicniciile pe care le ascund in ele si pot eu insami sa fiu rece, calculata, precisa. Dar, cateodata, ca sa pot sa merg mai departe, ma ascund in cate un vis racoros. Inchid ochii pentru numai o clipa si zbor, departe de oamenii pe care ii inteleg atat de bine, incat nu-mi mai sunt pe plac. Si-apoi revin pe pamant la urmatoarea bataie din gene si, lucida, formulez intrebarea nemiloasa: cum sa traim, cum sa iubim ca sa fim fericiti?

Credem in destin?

Uneori imi place sa cred ca suntem altceva decat niste fapturi efemere care se misca in dezordine pe o planeta. Ma gandesc ca fiecare dintre pasii nostri a fost predestinat si ca suntem cu mult mai mult decat niste margele care se rostogolesc aleatoriu.

Imi place sa cred, cateodata, ca suntem, asemeni teoriei lui Platon, jumatati ale aceleiasi fiinte si ca dragostea noastra e mai mult decat o simpla impreunare intre doi oameni care, ca sa nu mai fie singuri, s-au adunat unul cu celalalt in aceeasi casa. Faptul ca in cea mai mare parte a timpului ma simt parte a unui destin stabilit la inaltime ma face sa ma simt mai insemnata decat in clipele in care ma dezic de aura mea. Si ma bucur sa descopar ca destinul a randuit in locul meu intalnirile cele mai insemnate ale vietii, ca soarta mi-a indrumat pasii pe drumuri pe care, altfel, mintea mea n-ar fi stiut sa ma duca.

Sunt convinsa ca toate lucrurile care m-au durut in trecut au o noima si, privite ca amanunte ale ordinii universale, capata alta valoare. Privesc inspre trecut si inteleg azi lucruri care, atunci cand s-au petrecut, m-au facut sa intreb, cu disperare in glas, “de ce eu?!”. Mi-e ciuda ca nu am intalnit mai demult oamenii pe care ii iubesc astazi, insa daca ma vad si ma accept ca parte a unui destin, ma linistesc spunandu-mi ca pentru fiecare intalnire, pentru fiecare iubire exista un timp potrivit. Ca daca ne-am fi intalnit in alt context decat cel in care a cazut fulgerul dragostei peste noi, poate ca am fi irosit marea noastra sansa, nefiind pregatiti unul pentru celalalt.

Dar am si momente in care ma indoiesc de destin. In care imi spun ca viata e pe apucate si ca cei care au tupeu si intind primii mana primesc mai mult decat aceia care stau, timizi si politicosi, deoparte. Si, osciland intre a crede si a nu crede in destin, imi trece viata, pe un traseu pe care nu l-am ales eu. Drumul ma duce el singur, iar eu ma supun si multumesc, in fiecare zi, pentru minunile care mi-au fost date, si pentru suferintele care ma fac sa inteleg mai mult si sa fiu azi mai buna decat ieri.