Ce barbati ne plac?

Sotul meu imi arata mereu la televizor, in poze sau in filme, tot felul de ciudati si-mi spune, mereu: asa aratam eu la 20 de ani; asa ma purtam si eu la 30 de ani. Exact asa faceam si eu pana nu demult….

Indivizii ce reprezinta punctele lui de referinta in trecut sunt, intotdeauna, ciudati. Multi dintre ei te naucesc prin infatisarea lor - au par din acela, ca un glob de lampa indesat pe cap, si barba incalcita pana la buric. Toti sunt capii si neseriosi si beau cam mult. Cei mai multi sunt infideli si batjocoritori sau nepasatori fata de trebile casatoriei.

De cate ori il aud, ma ingrozesc si-mi vine sa scuip in san. Apoi multumesc Domnului, cu recunostinta si evlavie, ca mi l-a scos in cale intr-o versiune a lui care nu ma ingrozeste cu nimic. Dar bineinteles ca un fior de teama ma strabate de fiecare data si ma face sa ma gandesc cum ar fi, daca el ar reveni la vechiul chip si la vechile apucaturi. Si atunci ma rog sa ramana asa cum este, ca sa-l pot iubi mai departe fara sa am nevoie de stradanii prea mari pentru asta.

Mie-mi plac barbatii ingrijiti si barbieriti. Nu pot sa-i sufar - in postura de iubiti ai mei - pe barbosi sau pe mustaciosi, fiindca ma ingrozeste perspectiva de-a-i pupa abia dupa ce le-am cautat buzele prin botul cel imbanit. Imi plac domnii ferchezuiti si,  - in orice situatie, nu doar atunci cand sunt parteneri ai inimii mele - imi plac barbatii loiali si fideli, puternici si demni in iubirea lor, care nu s-ar multumi sa dea sau sa primeasca jumatati de masura.

Si imi mai plac barbatii supli, recunosc, si imi mai plac barbatii cititi, care au o viziune asupra vietii, care stiu sa deosebeasca daca nu binele de rau, macar frumosul de urat…

Mi se pare ca sotul meu indeplineste toate calitatile pe care mi le-am dorit. Dar din povestile lui despre trecut tasneste drept in miezul cosmarurilor mele un ciufulit ciudat, infidel si degraba iertator la infidelitate, care ma urmareste pana in zori si ma face sa ma trezesc speriata, incercanata si un pic amuzata…

De fiecare data, la capatul unui asemenea vis, ma intreb: oare stim ce barbati ne plac, cu adevarat? Probabil ca nu…

Prima sambata, prima duminica

Am traversat prima sambata, apoi prima duminica din 2012, spunandu-mi, aproape clipa de clipa, ca trebuie sa invat sa pastrez prospetimea inceputului de an.  Eu cred ca tine doar de puterea noastra de a ne concentra, de a fi atenti, buni, grijulii cu propria noastra viata pentru a ne pastra fericirea.

Cred ca pretutindeni in viata e la fel ca in iubire. Dar despre iubire vorbim mai mult, mai des, mai cu nesat… Asa ca merita sa incercam sa intelegem mai bine rostul nostru pe lume privind la iubirile traite, pe care le-am intors pe toate fetele, carora le-am analizat toate ungherele, toate stralucirile, toate blazarile.

Doar noi suntem cei in stare sa pastreze magia primelor intalniri. E dreptul si obligatia noastra sa nu irosim splendoarea imbratisarilor dintai, ci s-o pastram cu grija, cu evlavie, ca sa ne ajunga pentru toate celelalte atingeri din viata. Numai noi putem sa tinem in viata scanteia din ochi, lumina din suflet, aprinsa odata cu cea dintai arsura a indragostirii.

Tot noi suntem cei in stare sa pastreze splendoarea fiecarei zile. Avem serviciul pe care noi l-am dorit, avem barbatul dupa care noi am tanjit, avem copilul pe care noi l-am asteptat. Iar cand ne plangem ca e prea greu, ca parca totul s-a naruit, merita sa ne amintim ce fericiti am fost in ziua in care viata noastra s-a schimbat, aducandu-ne jobul visat, sotul iubit, copilul care sa ne duca numele si dragostea mai departe.

Nu vreau sa las frumusetea inceputului de an sa se risipeasca. Ma incapatanez sa trec prin lume zambind cu acelasi suras larg pe care l-am avut in noaptea cu artificii si forfot tandru de sampanie in pahar. Ii raspund cu Nu rutinei, chiar daca au inceput sa sune telefoanele obligatiilor nesuferite. Dar eu imi spun, cu dreptate, cu optimism, ca abia a inceput ianuarie cel plin de promisiuni. Ca abia a inceput viata mea…

De cine ne indragostim

Am vazut de curand filmul “Buna! Ce faci?”. Scenariul e absolut fermecator. Povestea, insa, daca o indesi intr-un rezumat sec, pare neverosimila. Cu toate acestea, filmul o face sa para extrem de posibila, pentru fiecare dintre noi.

Un barbat si o femeie, casatoriti de o viata, par prizonieri ai casniciei lor ostenite. Din afara cuplului lor vin tot felul de ispite, carora ei le rezista din stoicism, din fidelitate, din oboseala, din teama. Numai uneia dintre tentatii nu-i pot tine piept si se indragostesc: se intalnesc pe internet, chiar ei, sub forma a doi anonimi ce par facuti unul pentru altul.

Nu va dezvalui deznodamantul, gandindu-ma ca, daca nu ati vazut filmul, va va face mare placere sa-l urmariti pana la sfarsit. Dar impartasesc gandul meu, regasit in scenariul Liei Bugnar, scris pentru filmul lui Alexandru Maftei, legat de cum, de cine ne indragostim…

E poate mai lesne sa cadem in mrejele unei povesti de dragoste cladite in spatiul virtual, fiindca asta ne ingaduie sa ne aruncam in iubire fara inhibitii, fara retineri, fara complexe. Nici varsta nu ne stanjeneste pe internet, nici kilogramele in plus, nici ridurile, nici garderoba iesita de multisor din moda. Cand ne aruncam in apele virtualului suntem toti inotatori tineri, frumosi, curajosi, numai buni sa ne indragostim cu suflete proaspete, fara cicatrice. Si cred, de asemenea, ca e mai usor si mai trainic sa ne indragostim de cineva care are cat mai multe lucruri in comun cu noi. De un prieten sau de un coleg de breasla. De cineva care stie aceleasi lucruri cu noi si care a trait prin aceleasi locuri. De un vecin de casa, de cultura sau de vis. De cineva care ne poate intelege tristetile, temerile, ezitarile, bucuriile.

M-as putea indragosti de sotul meu, inca si inca o data, daca l-as intalni din nou, sub nume si chipuri straine. Si poate ca m-as putea indragosti inca o data de toti barbatii de care, in trecut, m-am indragostit, inainte sa-l fi cunoscut pe el, cel ale carui brate imi sunt astazi liman si refugiu.

Buna! Ce faci?, l-as intreba, simplu, pe cel al carui nume adevarat nu l-as sti, dar ale carui cuvinte mi-ar aminti, splendid si tulburator, de toti barbatii pe care i-am gazduit in inima mea, peste timp…

De cine te-ai indragosti, daca ti-ar fi data din nou sansa, minunea, norocul unei noi iubiri?

Cum ne alegem sotul?

Au trecut de mult timpurile acelea in care barbatii isi alegeau sotiile. Duse sunt vremile in care femeile se gateau si se asezau in fata portii asteptand sa fie alese de cavalerii care treceau in goana calului alb si, doar vrajiti de frumusetea lor, se opreau din galop.

Se opreau din goana o singura data si pentru totdeauna. Pentru ca, pe atunci, toate povestile se terminau cu “si-au trait fericiti pana la adanci batranete”…

In zilele noastre, prea putini barbati sunt cei care pornesc in cautarea iubirii statornice. Cei mai multi dintre ei isi doresc iubiri mici si usor de schimbat, in care sa-si exerseze, cat mai temeinic, abilitatile de cuceritori. Iar gandul la drumul insemnat catre altar si catre juramintele pentru totdeauna ii sperie, ii bulverseaza, ii face sa devina nesiguri si inconstanti.

Pentru femei, insa, lucrurile au ramas, cumva, in aceeasi matca a profunzimii. Dintr-un instinct al onoarei si al stabilitatii, femeile tanjesc, in adancul inimii, sa se marite cu cel dintai barbat intalnit. Sa fie miresele iubirii dintai si sa daruiasca prunci primului barbat care le-a strans in brate. Si chiar daca minunea intalnirii unice se intampla tot mai rar, ele continua sa spere. Si sa-si caute nu aventuri de o vara, ci iubiri pentru eternitate.

Asa se face ca, in timp ce barbatii ratacesc printre amoruri efemere, femeile nu fac altceva decat sa isi aleaga soti buni. Dintre cei fideli si care-si tin cuvantul. Dintre cei dispusi sa dea nimicnicia pe vesnicie. Dintre cei frumosi si dragastosi. Dintre cei instariti, care-si pot tine sotia si copiii in lux si in duium. Dintre cei care au putere si care stiu sa fie capetenii stabile ale familiei. Dintre cei vigurosi, in stare sa aiba copii multi si sanatosi. Dintre cei sarmanti, capabili sa-si faca sotia sa zambeasca mereu. Dintre cei celebri, care pot aduce glorie asupra tuturor celor din jur. Dintre cei cu har, care sa innobileze prin arta vietile celor de langa ei.

Cum ne alegem sotul? Ce calitati ni s-au parut obligatorii si la ce cusururi am putut inchide ochii? Eu am ales un barbat frumos, pe care sa il iubesc atat de mult, incat sa ii fiu credincioasa si sa ma bucur de prezenta lui clipa de clipa. Am ales un artist care sa-mi inteleaga munca si caruia sa-i respect viziunea. Un barbat caruia i-am trecut cu vederea faptul ca e sarac si ca nu m-a iubit doar pe mine pe pamant. Am ales un barbat fidel, care stie sa ma faca sa ma simt in siguranta. Si sa ma faca sa rad, macar din cand in cand…

Ofer totul celor apropiati, numai sa fie fericiti

Daruiesc din putinul meu si celor din jurul meu.Mai ales cand e vorba de familia mea, parinti, sot, frati-daruiesc pe langa dragostea mea si lucrurile materiale(chiar daca am eu nevoie, intotdeauna ma las pe ultimul plan, numai sa-i vad pe ei fericiti).Chiar daca sunt lucururi marunte pentru mine, atunci cand daruiesc altora ceva si le vad zambetul pe buze, ma simt eu fericita.

A cui sunt eu?

Vreau sa fiu a cuiva. Independenta ma sperie, singuratatea ma deprima, indepartarea ma ucide. Nu stiu daca e o slabiciune universala a feminitatii, insa eu vreau sa fiu a cuiva.

Spun cu glas indraznet, atunci cand vorbesc cu cineva din scolile copiilor, “sunt mama lui Victor” sau “sunt mamica Ilonei”. Nu-mi trebuie alta prezentare mai de soi, pentru ca, la umbra apartenentei de copiii mei mai mari, ma simt ocrotita si aparata. Spun “sunt mama Izutei” atunci cand vorbesc cu doctorita pediatra si cer sfaturi sau amanunte legate de ingrijirea odraslei noastre mai mici si, tot asa, ma simt mai pregatita sa ascult, sa inteleg, sa fiu competenta in felul meu de a recepta sfaturile.

“Sunt fiica lui Petre Ionescu sau a Marianei Ionescu” spun atunci cand vorbesc cu cineva din Ploiesti, si o spun cu emotie de femeie redevenita copil. Dar probabil ca vocea mea suna cel mai mult a dragoste si a implinire atunci cand spun ca sunt sotia lui Paul Buciuta si ma prezint cu numele lui, luat din dragoste, ca semn al vesniciei iubirii mele.

Mai demult, as fi spus ca sunt a Tangoului sau a cartilor mele. Dar acum stiu ca sunt a celor  pe care ii iubesc, inainte de toate. Dar… a cui dintre ei? Voi ai cui sunteti?

Sa fii sot bun

Ma intreb mereu ce inseamna sa fii un sot bun, o sotie devotata… Care sunt secretele care fac un cuplu sa reziste peste orice indoieli, cum de unii izbutesc sa dainuiasca peste ani, iar altii ajung la despartire…

Pe vremuri lucrurile erau cu mult mai simple. Sa fii sot bun insemna sa aduci bani in casa si sa iti aperi familia de frig, de pericole, de lipsuri. Sa fii o sotie careia nu i se poate reprosa nimic era o situatie masurata prin numarul borcanelor de muraturi puse in camara si prin reusitele gospodaresti.

Astazi, insa, lucrurile s-au complicat profund. Relatiile nu se mai declara invingatoare in lupta cu timpul daca mirosul de cozonaci aromeste caminul, si nici daca sotul asaza in sertar, luna de luna, salariul castigat cu truda. Oamenii au nevoie de ceva mai mult decat de-ale gurii si de-ale buzunarului, framantati de intrebari legate de sensul trecerii noastre pe pamant si de aflarea fericirii. Si, dintr-o data, pe masura ce siguranta caminului a devenit un fapt la indemana oricui, casniciile au ajuns tot mai greu de pastrat.

Cred ca un sot bun este cel care aduce liniste si dragoste in familia lui. Care stie sa fie barbat adevarat pentru femeia alaturi de care traieste si parinte intelept pentru copiii pe care i-a nascut. Cred ca a fi sotie buna inseamna sa iti asumi raspunderea atat de grea si de frumoasa a coeziunii familiei tale, stiind ca sotul tau e mai puternic prin dragostea ta si ca felul in care iti cresti copiii le va da lor o sansa - sau nu - la fericire. Si mai cred ca e tot mai greu, in lumea de astazi, sa fim mandri de noi in relatiile noastre. Ca e tot mai complicat sa izbutim sa invingem in lupta cu efemerul. Si, totusi, merita sa incercam. Cum, insa?…

Familia perfecta

In lumea in care traim, miturile stravechi ale familiei perfecte s-au naruit demult. Nu mai putem miza pe mariaje curate, in care sotii s-au casatorit virgini si nu s-au inselat niciodata unul pe celalalt de-a lungul casniciei.

Nu mai putem conta nici pe mariaje unice, in care toti copiii provin de la aceiasi parinti, nici pe loialitati profunde, nici pe simplitatea iubirilor pentru toata viata. Cei mai multi dintre noi traim in casnicii refacute sau ducem, musai, in spate, amintirile unor iubiri anterioare ale noastre sau ale partenerului. Doar daca suntem foarte norocosi avem copii dintr-un singur mariaj, dar, cel mai adesea, trebuie sa invatam sa fim, in acelasi timp, parinti buni si pentru copiii nostri si pentru cei vitregi, femei vrednice si morale si pentru sotii langa care traim, dar si fata de cei carora le-am daruit copii mai inainte, barbati puternici si fermi pentru sotiile langa care traim, dar si fata de femeile care traiesc langa copiii facuti  mai spre tinerete. Si nimeni sa nu iasa suparat din toata incalceala asta.

Stiu foarte indeaproape un exemplu de fosta nevasta isterizata ca n-a fost primita calduros la nunta celui care i-a fost sot (!), dar care are pretentia ca odraslele ei sa-si petreaca timpul in casa, in viata si preferabil pe cheltuiala celei devenite sotie pentru tatal copiilor ei. In timpul asta casa, ramasa dupa indelungi tocmeli la partaj pe numele sau, e teritoriu tabu pentru noii membri ai familiei, e doar a ei, a copiilor ei si a amantului din dotare.

Am auzit de o alta fosta nevasta care impune reguli absurde legate de locurile in care noua consoarta a tatalui copilului ei are - de fapt nu are - dreptul sa se afiseze in public alaturi de copil, ca sa n-o vada lumea si, mai ales, sa nu se intalneasca intre ele, ca miresele. Stiu si alte femei, iesite din cate un mariaj, carora li se pare absolut firesc sa isi primeasca intocmai si la timp banii de pensie alimentara cu suplimentele de rigoare si sa le fie platite mai departe facturile existentei, si care, pe deasupra, se simt indreptatite sa nu accepte in mod oficial ca acela care tocmai le-a parasit pentru infidelitate notorie si alte cusururi minore detine o alta familie si un rost refacut. Vad si copii care se dusmanesc intre ei, si parinti care fac diferente in felul in care investesc grija, atentie sau bani atunci cand vine vorba despre copiii ei, ai lui sau ai lor. Sigur, in cazurile expuse mai inainte, barbatii n-au fost prea barbati, iar femeile n-au fost prea doamne, deci copiii n-ar fi putut sa se autoeduce prea bine cu asa exemple sub ochi si urechi.

Ma zbat si eu pentru fericirea mea si a familiei mele construite tarziu, dar in care mi-am investit toate sperantele si toata experienta de pana acum. Ma lupt cu cate putin din toate mizeriile amintite mai sus si, totusi, incerc sa nu innebunesc, sa nu-mi risipesc dragostea, ba, atat cat mai pot, sa fac reguli noi si bune si sa ma adaptez la regulile necunoscutilor pe care ii accept in viata mea o data cu dragostea mea tarzie. Si chiar daca uneori ezit si alteori gresesc, stiu sigur ca nu exista decat o sansa majora sa ne gasim linistea, sa gasim drumul bun: sa ne acceptam cu totii rolul pe care il avem in conglomeratia pe care incercam s-o preschimbam in familie si sa fim de acord ca avem nu doar drepturi, ci si obligatii. Si sa ne respectam unii pe altii, daca avem pretentia sa fim respectati.

Ce e-n neregula cu casniciile

Vad mereu filme in care mariajele sunt descrise drept cimitire ale iubirii. Iar intr-o zi, de curand, dintr-o curiozitate neghioaba, am cautat pe internet bancuri cu oameni casatoriti. Erau miliarde. Si, daca nu te-ar fi facut sa mori de plans, ai fi murit de ras…

Nu stiu prea multe povesti notabile, consemnate de artele mai mult sau mai putin moderne, in care sa fie proslavite virtutile unei casatorii. In schimb, as putea insira o gramada de filme sau carti triste in care oamenii care traiau unul langa altul si purtau acelasi nume visau mereu vise diferite. Si se simteau din ce in ce mai singuri.

Multa vreme, am gasit ca explicatie startul gresit luat intr-o poveste de dragoste. Am inteles ca foarte multi oameni ajung sa se casatoreasca fie dintr-o indragosteala scapata de sub control, dar care nu va degenea niciodata in iubire stabila si profunda, fie dintr-o obisnuinta, dintr-o singuratate, dintr-un interes. Si-atunci am priceput si am acceptat ca lucrurile nu pot continua la infinit. Nu poti sa te inchizi pe viata, ca intr-o inchisoare, sau ca intr-un ospiciu, intr-un mariaj care nu-ti da nicio sansa la fericire. Sau, daca te temi de gura lumii, sau daca nu ai unde sa pleci de acasa, sau daca nu ai curaj, sau daca nu ai incredere in tine, poti. Sunt pe lume, categoric, miliarde de oameni care indura o viata searbada numai pentru ca nu indraznesc sa infrunte oprobrii, si conventii, si traditii.

Dar ce se intampla cu marile iubiri traite cu adevarat care, totusi, peste ani, se transforma in istorii naclaite de blazare si de indiferenta? Cum se ajunge la rusinea de a-ti iubi sotul sau sotia, la jena de a recunoaste ca nu ti-ai inselat niciodata partenerul de viata? Ce e-n neregula cu casniciile?! Ce se strica pe drum? Ce se iroseste? Ce se risipeste?

Vreau sa aflu adevaratele raspunsuri ca sa gasesc drumul bun pentru dragostea mea. Pentru casnicia mea. Stiu ca am in mine forta de a gasi solutii curajoase si demne, insa acum intrebarea imi pare mai grea decat toate intrebarile lumii. Si-atunci ma intreb si ma tem. Tac si ma tem. Ma tem.

Nepotism sau dragoste?

Regizorul si actrita. Medicul si asistenta. Compozitorul si solista. Profesorul si studenta. Sunt doar cateva modele de cupluri traditionale care impart si devenirile artistico-profesionale si pe cele din planul personal.

Sunt si companii in care este interzis prin politica firmei sa lucrezi impreuna cu sotul sau alt fel de rude. Si, totusi, sunt domenii profesionale intregi in care fac cariera impreuna oameni uniti prin legaturi cu mult mai puternice decat cele de serviciu.

Nu am reusit inca sa imi dau seama daca e bine sau rau. Nu am priceput daca e o greseala sa lucrezi impreuna cu cel pe care il iubesti. Daca asta aduce beneficii reale domeniului in care activezi sau doar iti permite fie sa castigi bani impreuna, fie sa stai cu ochii pe cel pe care nu vrei sa-l pierzi sau sa-l lasi sa se indeparteze de tine. Stiu, insa, aproape sigur, ca, de cele mai multe ori, asta ii enerveaza pe cei din jur. Ca toate actritele care vad cum regizorul o alege mereu pentru rolurile principale pe aceea care ii este iubita sau soata ii contesta meritele celei distribuite in rolul ravnit de toata lumea, chiar daca femeia in cauza este o actrita cu merite incontestabile. Ca celelalte asistente medicale ajung sa o antipatizeze pe cea care se marita cu medicul. Ca studentele de rand vor barfi notele celei care s-a incurcat cu tanarul asistent universitar  sau cu mai putin tanarul profesor, si ca toate cantaretele vor pufni a lehamite auzind cum interpreteaza o piesa nevasta compozitorului, imaginandu-si cat de bine ar fi cantat-o ele, daca li s-ar fi dat o asemenea sansa.

Divorturile ulterioare confirma, adesea, rautatile. Actritele parasite pentru alte actrite mai tinere raman si fara rolurile principale, iar cantaretele abandonate raman fara repertoriu…

Si, totusi, de multe ori se nasc capodopere  sau lucrari valoroase chiar din asemenea legaturi in care dragostea se imbina cu creatia. Filme mari sau cantece care intra direct in istoria marilor iubiri muzicale. Descoperiri stiintifice sau lucrari de laborator care schimba, macar putin, fata lumii. Pentru ca, uneori, cand il iubesti pe cel alaturi de care lucrezi, te intreci pe tine insuti si vrei, onest, sa fii mai bun. Dar, alteori, nu vrei decat sa munceasca altcineva mai mult decat tine si partenerul tau, si-atunci faci in asa fel, incat sa fie mai usor familiei tale si mai greu celor straini. Cea dintai varianta se cheama iubire. Cea de-a doua poarta numele de nepotism. Iar granita intre ele este extrem de fina, in special pentru cei implicati.