Cum ne alegem sotul?

Au trecut de mult timpurile acelea in care barbatii isi alegeau sotiile. Duse sunt vremile in care femeile se gateau si se asezau in fata portii asteptand sa fie alese de cavalerii care treceau in goana calului alb si, doar vrajiti de frumusetea lor, se opreau din galop.

Se opreau din goana o singura data si pentru totdeauna. Pentru ca, pe atunci, toate povestile se terminau cu “si-au trait fericiti pana la adanci batranete”…

In zilele noastre, prea putini barbati sunt cei care pornesc in cautarea iubirii statornice. Cei mai multi dintre ei isi doresc iubiri mici si usor de schimbat, in care sa-si exerseze, cat mai temeinic, abilitatile de cuceritori. Iar gandul la drumul insemnat catre altar si catre juramintele pentru totdeauna ii sperie, ii bulverseaza, ii face sa devina nesiguri si inconstanti.

Pentru femei, insa, lucrurile au ramas, cumva, in aceeasi matca a profunzimii. Dintr-un instinct al onoarei si al stabilitatii, femeile tanjesc, in adancul inimii, sa se marite cu cel dintai barbat intalnit. Sa fie miresele iubirii dintai si sa daruiasca prunci primului barbat care le-a strans in brate. Si chiar daca minunea intalnirii unice se intampla tot mai rar, ele continua sa spere. Si sa-si caute nu aventuri de o vara, ci iubiri pentru eternitate.

Asa se face ca, in timp ce barbatii ratacesc printre amoruri efemere, femeile nu fac altceva decat sa isi aleaga soti buni. Dintre cei fideli si care-si tin cuvantul. Dintre cei dispusi sa dea nimicnicia pe vesnicie. Dintre cei frumosi si dragastosi. Dintre cei instariti, care-si pot tine sotia si copiii in lux si in duium. Dintre cei care au putere si care stiu sa fie capetenii stabile ale familiei. Dintre cei vigurosi, in stare sa aiba copii multi si sanatosi. Dintre cei sarmanti, capabili sa-si faca sotia sa zambeasca mereu. Dintre cei celebri, care pot aduce glorie asupra tuturor celor din jur. Dintre cei cu har, care sa innobileze prin arta vietile celor de langa ei.

Cum ne alegem sotul? Ce calitati ni s-au parut obligatorii si la ce cusururi am putut inchide ochii? Eu am ales un barbat frumos, pe care sa il iubesc atat de mult, incat sa ii fiu credincioasa si sa ma bucur de prezenta lui clipa de clipa. Am ales un artist care sa-mi inteleaga munca si caruia sa-i respect viziunea. Un barbat caruia i-am trecut cu vederea faptul ca e sarac si ca nu m-a iubit doar pe mine pe pamant. Am ales un barbat fidel, care stie sa ma faca sa ma simt in siguranta. Si sa ma faca sa rad, macar din cand in cand…

Sa fii sot bun

Ma intreb mereu ce inseamna sa fii un sot bun, o sotie devotata… Care sunt secretele care fac un cuplu sa reziste peste orice indoieli, cum de unii izbutesc sa dainuiasca peste ani, iar altii ajung la despartire…

Pe vremuri lucrurile erau cu mult mai simple. Sa fii sot bun insemna sa aduci bani in casa si sa iti aperi familia de frig, de pericole, de lipsuri. Sa fii o sotie careia nu i se poate reprosa nimic era o situatie masurata prin numarul borcanelor de muraturi puse in camara si prin reusitele gospodaresti.

Astazi, insa, lucrurile s-au complicat profund. Relatiile nu se mai declara invingatoare in lupta cu timpul daca mirosul de cozonaci aromeste caminul, si nici daca sotul asaza in sertar, luna de luna, salariul castigat cu truda. Oamenii au nevoie de ceva mai mult decat de-ale gurii si de-ale buzunarului, framantati de intrebari legate de sensul trecerii noastre pe pamant si de aflarea fericirii. Si, dintr-o data, pe masura ce siguranta caminului a devenit un fapt la indemana oricui, casniciile au ajuns tot mai greu de pastrat.

Cred ca un sot bun este cel care aduce liniste si dragoste in familia lui. Care stie sa fie barbat adevarat pentru femeia alaturi de care traieste si parinte intelept pentru copiii pe care i-a nascut. Cred ca a fi sotie buna inseamna sa iti asumi raspunderea atat de grea si de frumoasa a coeziunii familiei tale, stiind ca sotul tau e mai puternic prin dragostea ta si ca felul in care iti cresti copiii le va da lor o sansa - sau nu - la fericire. Si mai cred ca e tot mai greu, in lumea de astazi, sa fim mandri de noi in relatiile noastre. Ca e tot mai complicat sa izbutim sa invingem in lupta cu efemerul. Si, totusi, merita sa incercam. Cum, insa?…

Familia perfecta

In lumea in care traim, miturile stravechi ale familiei perfecte s-au naruit demult. Nu mai putem miza pe mariaje curate, in care sotii s-au casatorit virgini si nu s-au inselat niciodata unul pe celalalt de-a lungul casniciei.

Nu mai putem conta nici pe mariaje unice, in care toti copiii provin de la aceiasi parinti, nici pe loialitati profunde, nici pe simplitatea iubirilor pentru toata viata. Cei mai multi dintre noi traim in casnicii refacute sau ducem, musai, in spate, amintirile unor iubiri anterioare ale noastre sau ale partenerului. Doar daca suntem foarte norocosi avem copii dintr-un singur mariaj, dar, cel mai adesea, trebuie sa invatam sa fim, in acelasi timp, parinti buni si pentru copiii nostri si pentru cei vitregi, femei vrednice si morale si pentru sotii langa care traim, dar si fata de cei carora le-am daruit copii mai inainte, barbati puternici si fermi pentru sotiile langa care traim, dar si fata de femeile care traiesc langa copiii facuti  mai spre tinerete. Si nimeni sa nu iasa suparat din toata incalceala asta.

Stiu foarte indeaproape un exemplu de fosta nevasta isterizata ca n-a fost primita calduros la nunta celui care i-a fost sot (!), dar care are pretentia ca odraslele ei sa-si petreaca timpul in casa, in viata si preferabil pe cheltuiala celei devenite sotie pentru tatal copiilor ei. In timpul asta casa, ramasa dupa indelungi tocmeli la partaj pe numele sau, e teritoriu tabu pentru noii membri ai familiei, e doar a ei, a copiilor ei si a amantului din dotare.

Am auzit de o alta fosta nevasta care impune reguli absurde legate de locurile in care noua consoarta a tatalui copilului ei are - de fapt nu are - dreptul sa se afiseze in public alaturi de copil, ca sa n-o vada lumea si, mai ales, sa nu se intalneasca intre ele, ca miresele. Stiu si alte femei, iesite din cate un mariaj, carora li se pare absolut firesc sa isi primeasca intocmai si la timp banii de pensie alimentara cu suplimentele de rigoare si sa le fie platite mai departe facturile existentei, si care, pe deasupra, se simt indreptatite sa nu accepte in mod oficial ca acela care tocmai le-a parasit pentru infidelitate notorie si alte cusururi minore detine o alta familie si un rost refacut. Vad si copii care se dusmanesc intre ei, si parinti care fac diferente in felul in care investesc grija, atentie sau bani atunci cand vine vorba despre copiii ei, ai lui sau ai lor. Sigur, in cazurile expuse mai inainte, barbatii n-au fost prea barbati, iar femeile n-au fost prea doamne, deci copiii n-ar fi putut sa se autoeduce prea bine cu asa exemple sub ochi si urechi.

Ma zbat si eu pentru fericirea mea si a familiei mele construite tarziu, dar in care mi-am investit toate sperantele si toata experienta de pana acum. Ma lupt cu cate putin din toate mizeriile amintite mai sus si, totusi, incerc sa nu innebunesc, sa nu-mi risipesc dragostea, ba, atat cat mai pot, sa fac reguli noi si bune si sa ma adaptez la regulile necunoscutilor pe care ii accept in viata mea o data cu dragostea mea tarzie. Si chiar daca uneori ezit si alteori gresesc, stiu sigur ca nu exista decat o sansa majora sa ne gasim linistea, sa gasim drumul bun: sa ne acceptam cu totii rolul pe care il avem in conglomeratia pe care incercam s-o preschimbam in familie si sa fim de acord ca avem nu doar drepturi, ci si obligatii. Si sa ne respectam unii pe altii, daca avem pretentia sa fim respectati.

Ce e-n neregula cu casniciile

Vad mereu filme in care mariajele sunt descrise drept cimitire ale iubirii. Iar intr-o zi, de curand, dintr-o curiozitate neghioaba, am cautat pe internet bancuri cu oameni casatoriti. Erau miliarde. Si, daca nu te-ar fi facut sa mori de plans, ai fi murit de ras…

Nu stiu prea multe povesti notabile, consemnate de artele mai mult sau mai putin moderne, in care sa fie proslavite virtutile unei casatorii. In schimb, as putea insira o gramada de filme sau carti triste in care oamenii care traiau unul langa altul si purtau acelasi nume visau mereu vise diferite. Si se simteau din ce in ce mai singuri.

Multa vreme, am gasit ca explicatie startul gresit luat intr-o poveste de dragoste. Am inteles ca foarte multi oameni ajung sa se casatoreasca fie dintr-o indragosteala scapata de sub control, dar care nu va degenea niciodata in iubire stabila si profunda, fie dintr-o obisnuinta, dintr-o singuratate, dintr-un interes. Si-atunci am priceput si am acceptat ca lucrurile nu pot continua la infinit. Nu poti sa te inchizi pe viata, ca intr-o inchisoare, sau ca intr-un ospiciu, intr-un mariaj care nu-ti da nicio sansa la fericire. Sau, daca te temi de gura lumii, sau daca nu ai unde sa pleci de acasa, sau daca nu ai curaj, sau daca nu ai incredere in tine, poti. Sunt pe lume, categoric, miliarde de oameni care indura o viata searbada numai pentru ca nu indraznesc sa infrunte oprobrii, si conventii, si traditii.

Dar ce se intampla cu marile iubiri traite cu adevarat care, totusi, peste ani, se transforma in istorii naclaite de blazare si de indiferenta? Cum se ajunge la rusinea de a-ti iubi sotul sau sotia, la jena de a recunoaste ca nu ti-ai inselat niciodata partenerul de viata? Ce e-n neregula cu casniciile?! Ce se strica pe drum? Ce se iroseste? Ce se risipeste?

Vreau sa aflu adevaratele raspunsuri ca sa gasesc drumul bun pentru dragostea mea. Pentru casnicia mea. Stiu ca am in mine forta de a gasi solutii curajoase si demne, insa acum intrebarea imi pare mai grea decat toate intrebarile lumii. Si-atunci ma intreb si ma tem. Tac si ma tem. Ma tem.

Ningea infernal…

Desi e primavara cu acte in regula, a nins napraznic, ca-ntr-o zi de miez de iarna atunci cand noi am spus Da in fata ofiterului starii civile. Pentru ca acum cateva zile ne-am casatorit.

Am facut toate lucrurile intr-o alta ordine decat cea fireasca. Mai intai am ramas insarcinata si abia apoi am fost convinsi ca ne iubim. Iar dupa aceea, am asteptat sa nasc si ceva mai tarziu am depus actele pentru casatorie. E drept ca ne-au impiedicat sa trecem la fapte mai devreme tot felul de incurcaturi birocratice, divorturi si partaje nefinalizate pana la stadiul definitiv. Dar marturisesc acum, cu mana pe inima, ca nu am avut nicio clipa inainte senzatia ca, fara acte, nu am fi o familie.

Nu stiu sa spun daca intr-adevar casatoria mai are un rol insemnat in mersul unei iubiri. As minti sa spun ca simt cea mai mica diferenta intre ceea ce simteam inainte sa devin, oficial, sotia barbatului langa care traiesc. Dar stiu sigur ca ziua cununiei noastre a fost o zi ciudata, ametita de emotii, in care se facea ca  ningea infernal, eu strangeam la piept un buchet de lalele, iar iubitul meu o aseza pe fetita noastra pe masa unui primar care ne intreba ceva, noua ne vajaiau urechile si nu auzeam prea bine ce, dar raspundeam cu Da.