Frumusete si sport

Am vazut-o la televizor pe Daniela Gyorfi, aratandu-si abdomenul lucrat in sala de sport, la mai putin de un an dupa ce a nascut. Are patratele pe burta, asa cum au culturistii caliti in antrenamente prelungi.

Mi-am reamintit, vazand-o, de un adevar cat se poate de simplu. Toate femeile care vor si pot sa fie mandre de corpul lor fac sport. Oricat de mult am incerca sa ne fofilam spunand ca ne putem mentine si fara sa trecem prin sala de gimnastica, tertipul functioneaza o vreme, pana cand… nu mai functioneaza. Dupa o anumita varsta e musai sa facem efort ca sa fim asa cum odinioara eram fara sa ne batem capul.

Am nascut trei copii, intr-un interval relativ scurt, si recunosc ca nicio sarcina nu a semanat cu cealalta, asa cum nici revenirea la silueta de mai inainte nu a fost niciodata la fel de simpla. In cazul meu, lucrurile s-au complicat pe parcurs. Dupa nasterea primului copil mi-am revenit imediat si asta m-a bucurat atat de mult, incat la cea de-a doua sarcina m-am culcat pe-o ureche ( dreapta, fiindca daca dormeam pe stanga aveam arsuri) si m-am ingrasat prea mult. Si, spre deosebire de primul meu periplu prin zona preocuparilor legate de revenirea la silueta de dinainte de nastere, la cel de-al doilea copil totul s-a dovedit mult mai anevoios si mai complicat.

Am nascut cel de-al treilea copil la 40 de ani, ducand cu mine toate ingrijorarile varstei si ale unei sarcini venite pe neasteptate. Mi-a fost, recunosc, mai greu ca inainte, iar stradania de a redeveni silfida asa cum reusisem sa redevin inainte de sarcina nu s-a incheiat nici acum, desi Izuta implineste foarte curand doi ani de viata. Dar asta pentru ca am preferat sa imi spun ca e mai greu acum, ca trupul meu se incapataneaza sa nu isi mai revina ca in tinerete, desi in adancul inimii si-al mintii eu stiu ca sportul, practicat cu masura si consecventa, e secretul tineretii fara batranete si al frumusetii fara cusur.

O admir pe Daniela Gyorfi, mamica destoinica, pentru vointa, pentru putere, pentru rabdare. Si stiu ca dincolo de hrana sanatoasa, de noptile cu ore destule de somn, in reteta de viata cu frumusete si liniste trebuie sa intre, obligatoriu si  drumurile voioase la sala de sport. Si se poate, nu-i asa?

Macar o zi…

Incep sa inteleg tot mai profund cat de important este sa te poti rupe de viata si de obligatiile tale, macar pentru o zi. Sa reusesti sa pleci in week-end sau macar sa poti sa faci la sfarsitul saptamanii cu totul si cu totul altceva decat te obliga rutina zilnica.

Nu e un moft si, in niciun caz, nu este o toana de oameni care nu stiu sa-si gestioneze viata. Tine de nevoia de diversitate a fiecaruia dintre noi si, mai ales, de nevoia de relaxare care apare atunci cand ai o viata in care, uneori, simti ca te coplesesc obligatiile.

Pentru unii dintre noi, o zi petrecuta in sala de sport este cel mai bun context in care sa te umpli nu neaparat de muschi, ci de liniste. Sportul are, cel putin pentru mine, o calitate inca mai insemnata decat aceea ca ne fortifica trupul: ne obliga sa nu ne mai gandim la nimic, sa ne linistim gandurile prea zvapaiate, sa ne alungam grijile. Stiu alti oameni care spun ca, dupa o ora sau doua in care te dai pe mainile unui maseur priceput, te simti ca si cum ai fi renascut, fara niciun fel de amintiri neplacute venind dinspre trecut, dar nu sunt in masura nici sa ii aprob, nici sa ii contrazic, pentru ca merg extrem de rar la masaj.

Stiu sigur, insa, ca imi place enorm sa calatoresc. Pentru mine, o zi in care reusesc sa ma smulg din aglomeratia orasului, sa ma bucur de zapezi si de intinderi acoperite de brazi, sa pot sa fac plimbari lungi este darul de care am nevoie ca sa merg mai departe in viata mea in care adesea se aduna prea multe indatoriri si obligatii.

Ma intorc din week-end-urile frumoase cu zambetul durabil si cald pe care il aduc cu mine si din vacantele lungi si emotionante, din intalnirile fermecatoare ale vietii, din sarbatorile dragostei mele. Mi-e de ajuns o singura zi de lumina si de bucurie petrecuta langa oamenii dragi ai existentei mele ca sa imi amintesc ca viata e un miracol pe care merita sa il traim asa cum se cuvine. Dupa un week-end splendid petrecut departe de lume, intre munti inzapeziti si conversatii de dragoste, reincep saptamana alaturi de voi, cu pofta de viata, cu recunostinta pentru frumusetea pe care mi-e ingaduit sa o primesc, din cand in cand, ca o rasplata pentru truda mea de zi cu zi.

Cum sunt week-end-urile voastre cele mai dragi? Unde fugiti cand vreti sa scapati de griji? Si, mai ales, cum v-ati intors de data asta? Sper sa avem o minunata saptamana impreuna!

Suntem sedentari!

In urma cu cateva zeci de ani, chiar daca nu exista o cultura a sportului de masa, oamenii faceau mult mai multa miscare decat in zilele noastre in care suntem indopati cu informatii despre necesitatea de a face sport.

Daca am contoriza cat de multe drumuri faceam cu decenii in urma, am constata ca in zilele noastre e musai sa alergam cativa kilometri zilnic ca sa fim macar la nivelul de efort al anilor trecuti. Pentru ca nu aveam telecomanda, chiar si in ceasurile noastre de sedentarism in fata televizorului ne ridicam de zeci de ori de pe canapea ca sa schimbam de pe un canal pe altul sau sa dam volumul mai tare.  Fiindca nici aspiratoarele sau masinile de spalat nu erau prea raspandite, femeile faceau curatenie prin casa racaind cu mana lor fiecare centimetru de linoleum si spaland cu mana cearsafuri si perdele (acestea din urma au disparut, intre timp, din peisajul caminelor postmoderne).

Copiii nu aveau Nintendo, Wii sau PSP, asa ca, pentru a-si trece timpul liber cat mai distractiv cu putinta, bateau mingea pe maidan sau se plimbau cu bicicleta. Imi amintesc cu placere de ceasurile pe care le petreceam cu prietenele mele de pe strada sarind coarda ori jucand volei sau, pentru ca noi am prins sansa de a fi martori ai miraculosului 10 al Nadiei Comaneci, facand concursuri de gimnastica si evoluand la sol in cate-o curte mai incapatoare. In zilele noastre, atunci cand se intalnesc, copiii isi trimit unul altuia cate-un cantec activand bluetooth-ul de la mobil si singura miscare pe care o fac de-a lungul operatiunii e sa se balangane putin in ritmul cantecului nou asezat in telefonul lor de fite.

Suntem tot mai sedentari, iar indemnurile de a duce o viata sanatoasa ne fac sa ridicam din umeri cu atat avant, incat sa fim convinsi ca jemanfichismul nostru e suficient de amplu cat sa ne oblige la o miscare ce merita sa fie luata in seama. Insa eu ma lupt cu apucaturile copiilor mei de a sta in fata computerului si imi fac o datorie de onoare din a vorbi despre insemnatatea sportului in viata noastra. Si pentru ca vreau sa am copii frumosi, sanatosi si fericiti, renunt eu insami adesea la apucaturile sedentare si alerg, si sar, si zbor alaturi de ei, in cea mai frumoasa stradanie a mea din ultimii ani.

Sportul si viata

Ii vad la olimpiada alba si mi se pare incredibil cat suflet si cata stradanie pun in competitia lor. Unii dintre ei sunt inca un fel de copii care-si risca viata in numele unor idealuri parca prea mari pentru oricare dintre noi.

Sportivii sunt, pentru mine, niste vietati ciudate, care se ambitioneaza sa demonstreze ca trupurile noastre nu au limite, ca vointa umana e mai puternica decat ne-am putea imagina. Sunt cei capabili sa invete sa depaseasca teama si oboseala, sunt cei care reusesc sa fie mai buni, mai harnici, mai talentati, mai curajosi decat toti semenii lor.

Si, totusi, rasplata pentru ei nu este intotdeauna o viata frumoasa. In competitiile indraznelii nu invinge intotdeauna adevarul. Uneori norocul rastoarna dreptatea, iar, alteori, constructia de o viata se prabuseste intr-o fractiune de secunda in care limita dintre viata si moarte se frange nemilos.

“Sportul de performanta nu inseamna sanatate”, a declarat Gabriela Szabo intr-un interviu aparut in revista Tango, avand indrazneala sa atace miturile stravechi si povestind cat de greu iti e sa revii la o viata normala dupa ce ai trait altfel decat toti ceilalti si, mai ales, dupa ce fiecare bucatica de trup ti-a fost pusa la grea incercare, fiecare articulatie a fost istovita, fiecare muschi devastat de efort.  Insa nici ea, nici alt sportiv care a cunoscut gloria si maretia arenelor nu ar fi facut altceva. Pentru ca in sport si-au gasit fericirea, vocatia si rostul. Asa sunt si cei care astazi se intrec pe sine in iarna de la Vancouver…

Din imbratisare ridic brate subtiri…

Recunosc, cu bratul meu ornat cu muschi subtiri indoit catre inima, ca n-am putut suferi sportul atat de multi ani, incat as fi putut jura ca e o meteahna care-mi va ramane pe vecie. A fost nevoie sa treaca peste mine varste, sarcini, etape de slabit si ingrasat, ani in care urcam caruciorul copiilor pe scarile blocului, ca sa-mi fie dat sa ma razgandesc. Cat timp petreci la sala de sport sau, macar la tine acasa, unduindu-ti trupul in exercitii cu folos?

Prima tentatie serioasa catre sala de sport am avut-o dupa ce am nascut, si mi-am dat seama ca urmeaza ani in care copilul va locui mai mult in brate decat in patutul lui. Si, dupa ce mi-am reprimat dorinta, fierbinte, dar inutila, de-a ma preschimba in cangurita, am inteles ca am nevoie de brate cu un minus de fragilitate…
Daca mi-ar fi cerut cineva acum 10 ani sa ridic o greutate de 10 kilograme sau apoi de 20, as fi pufnit dispretuitoare, ca o printesa mofturoasa, fluturand intrebator  manutele neputincioase: “Who, me?!!!” Si, totusi, orice mama capata puteri nebanuite atunci cand trebuie sa-si salte puiul cazut sau obosit sau intristat de prea mult plans. Pot sa-mi ridic copiii in brate, chiar daca nu mi-am pierdut aparenta fragila. Mi-am pierdut, in schimb, ispita de-a ma crede neputincioasa. Pot, vreau, reusesc tot ce-mi doresc din tot sufletul. Recunosc, forta fizica mi-am exersat-o ridicand cele mai dragi greutati de pe pamant, propriii-mi copii. Din imbratisarea lor imi ridic azi brate subtiri si puternice… Iar, intre timp, am descoperit si bucuria de a imi recontura talia in exercitii facute la sala, de-a avea picioare demne sa mai apara o vreme in pantaloni scurti, si, mai ales, placerea alunecarii in apa, rasfatul inotului dupa o zi de munca, bucuria de-a-ti spala gandurile intunecate in onduleurile bleu ale piscinei in care inot cat de des pot. Nu pot sa mint ca imi place sa fac sport, sa trag de fiare sau sa alerg in nestire. Dar inotul imi aduce atata placere, incat regret ca nu stiu numele inventatorului piscinelor ca sa-i multumesc, iar si iar, asa cum ii aduc multumire lui Edison, cand aprind veioza ca sa imi notez pe carnetel un gand de dragoste, un vers de dor sau lui Graham Bell cand primesc telefonul pe care l-am asteptat toata ziua, sau - desigur, glumesc…- domnului Gates care-a dat un bobarnac serios spre bine industriei care-mi ingaduie azi sa va scriu, si sa va indemn sa-mi raspundeti in timp ce va beti cafeaua Jacobs, ca-n fiecare dimineata…