Locul de parcare

Am parcat ieri dimineata in fata unei cafenele frumoase din centrul Bucurestiului, insa, de indata ce m-am dat jos din masina, un paznic mi-a atras atentia ca e locul patronului si ca, daca va ateriza cumva in timpul sederii mele in cafenea, va trebui sa imi dau masina la o parte.

Am sperat sa am noroc si sa nu dau peste un patron atat de zelos, incat sa vina la ora la care imi incep eu alergatura si intalnirile prin oras, asa ca mi-am comandat linistita o cafea si o apa plata si am cerut parola de wireless. Numai ca n-am navigat decat pret de vreo doua sorbituri si paznicul a intrat dupa mine spunandu-mi: “Repede! Mutati-va masina!”.

N-am avut de ales. Am iesit spasita si mi-am extras automobilul de pe locul stapanului cafenelei, apoi m-am invartit disperata pana cand am gasit un cotlon, altundeva. Cand m-am intors, cafeaua mi se racise, iar ideea pentru editorial mi se spulberase. In cafenea, patronul trona la masa cea mai buna - care, inainte de venirea lui, fusese rezervata-  si tragea cu nesat dintr-o pipa.

Nu ar fi normal ca acela care conduce o afacere prin care incearca sa-i convinga pe semenii lui ca ii pasa de placerea si de relaxarea lor sa fie primul care cedeaza in favoarea celor care ii platesc? Nu era pe vremuri o zicala care decreta “clientul nostru, stapanul nostru?” Probabil ca traim vremuri pe care eu nu le inteleg, asezate sub zicale pe care inca nu le-am invatat.

Mai intelepte decat noi

Mi se pare de multe ori ca animalele sunt mai intelepte decat oamenii. Le urmaresc  jocul lor relational, le privesc strecurandu-se printre pericole si ispite si mi se pare, cel mai adesea, ca o fac cu mult mai bine decat o facem noi in lumea noastra de homo sapiens sapiens.

In amintirea Negrutului meu pierdut, cumpar mereu mancare pentru caini si invit la masa orice patruped flamand care vine in vizita la mine. Cainii care au apucat sa vina o data, de doua ori, deja se instapanesc peste teritoriu si, data urmatoare cand apar prin preajma, alunga, cu simt de raspundere, orice alt animal care s-ar apropia de curtea noastra.

Incearca sa-si faca loc la blidele mele cu boabe un caine mare si natarau pe care il latra napraznic toti fartatii lui mult mai scunzi decat el. Sar pe el cate doi, trei caini care-i spun ca n-are ce cauta acolo. Cate unul indrazneste sa-l si muste, iar el se retrage putin, apoi revine, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Pana la urma, ceilalti caini se plictisesc de jocul nespornic al alungatului, si sfarsesc prin a-l lasa, macar pentru o vreme, cat sa ajunga si el la unul dintre castroanele pline.

Am observat ca animalele nu au orgolii. Ca isi urmeaza scopul, indiferent daca sunt respinse, alungate, muscate, certate. Ele se intorc, spasite sau vesele, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, printre ceilalti caini sau la aceiasi oameni, si-si vad mai departe de viata. Am bagat de seama ca isi iubesc stapanii chiar daca stapanii le cearta sau le bat, crezand ca, astfel, le fac educatie. Cainii se intorc si ling mana care a dat in ei, si-o fac cu atata devotament, incat oamenii ii iarta si-i iubesc din nou, in aceeasi secunda. Cainii sunt singurele fiinte care par sa-si fi insusit preceptul intoarcerii celuilalt obraz, chiar daca ei nu au obraz. Au doar un suflet nobil care, asezat peste lipsa lor de orgolii, le face foarte adesea sa para mai profunde si mai intelepte decat noi.