Interzis strainilor

Ni se intampla destul de des, la suparare, sa rostim vorbe nelalocul lor despre oameni foarte apropiati noua. Sa spunem despre un prieten drag ca e un tampit, despre propriul nostru copil ca e un mototol sau despre barbatul pe care il iubim ca e un nemernic.

Spunem ce avem de spus ca sa ne varsam furia. Ca sa ne potolim nervii. Ca sa ne ostoim obida. Spunem cuiva, ca sa avem un martor al frustrarilor noastre. Spunem ca sa fim compatimiti, mangaiati, alinati. Ca sa fim auziti. Numai ca, dupa o asemenea marturisire, ne putem trezi ca acela care ne-a fost confident si martor ar putea repeta cuvintele noastre.

“Sotul tau e un ticalos” ne va spune prietena care a asistat la dezlantuirea noastra de furie conjugala. “Copilul tau e un papa-lapte” va spune vecina care a nimerit in timpul crizei noastre de deznadejde materna. “Prietena ta e o patachina” ne va turna, la momentul nepotrivit, amica in fata careia ne-am plans ca pana si cea mai buna prietena ne-a dezamagit. Iar replicile lor ne vor face sa scoatem ghearele. Si sa ii uram pe toti cei care au asistat la micile noastre tradari fata de cei care fac parte profund si iremediabil din viata noastra.

Ne barfim familia sau prietenii, dar nu acceptam ca un strain sa faca acelasi lucru, chiar si daca repeta, cuvant cu cuvant, plangerile formulate de noi. In cercurile in care traim suntem dezbinati unii fata de altii, dar ne unim dintr-o data atunci cand cineva din afara incearca sa spuna sau sa faca ceva impotriva unuia dintre noi sau ai nostri. Exista o solidaritate a familiei sau a iubirii care functioneaza din inertie, chiar si atunci cand noi insine nu mai credem in ea. O solidaritate care le interzice strainilor sa rosteasca chiar si o singura data ceea ce noi am gandit de o suta de ori.

Cu prietenii se poate…

Suntem mai amabili si mai rabdatori cu strainii. Pe ei nu-i repezim niciodata asa cum facem cu cei alaturi de care traim si despre care stim ca ne iubesc neconditionat. Si, tot asa, pe cei straini nu-i amanam si nu-i contramandam. Cu prietenii, insa, se poate…

Foarte adesea vad sau aud de oameni care isi varsa nervii de la serviciu pe cei pe care ii gasesc acasa: cei mai dragi oameni din lume. Stiu copii care se tem de enervarile sau supararile parintilor, al caror motiv nu sunt ei, dar care se revarsa, mereu, asupra lor. Si am auzit si de cazuri naucitoare de femei care luau bataie cand barbatul lor pierdea la carti sau se certa cu tovarasii de bautura. Transpusa in lumea moderna in care ne invartim, apucatura barbara descrisa mai sus se transforma in neglijenta noastra fata de cei care ne rabda oricum. In obiceiul de-a spune “lasa-ma in pace” prietenilor sau celor din familie si de a raspunde politicos unor oameni absolut straini, pe care, eventual, n-o sa-i mai vedem niciodata, doar pentru ca pe un strain nu indraznesti sa-l repezi. De-a fi mai prompti in ceea ce avem de facut fata de niste cunostinte oarecare - pentru ca ne e rusine sa nu ne tinem cuvantul in fata unor oameni straini- , dar sa ne scuzam cu prea multa usurinta fata de prieteni si sa ne luam promisiunile inapoi - pentru ca stim ca apropiatii sunt obligati sa ne ierte.

Mi se intampla si mie, instinctiv, sa raspund sau sa ma port mai politicos cu cineva care nu inseamna nimic pentru mine, comparativ cu scaparile pe care mi le permit fata de cei care imi sunt apropiati. Ma pomenesc de multe ori ca raspund nervos cuiva drag care nu are nicio vina sau renunt la amabilitati tocmai fata de cei care le-ar merita cel mai mult. Pentru ca stiu ca ei sunt cei care ma tolereaza si cand sunt nervoasa, si cand sunt neatenta, si cand le spun ca nu am timp sau nu am chef. Dar stiu ca gresesc, si-mi pare rau. Promit mereu ca, daca nu am timp si pentru unii si pentru altii, voi invata sa spun Nu strainilor si Da celor care sunt apropiatii mei. Si recunosc ca, pana invat sa-mi tin promisiunea, m-as bucura sa mi se spuna Da, si sa-mi raspunda cu rabdare si cu zambetul pe buze si strainii, dar cu atat mai mult cei pe care ii iubesc.