Sa nu pui la suflet

Mi se spune mereu ca n-ar trebui sa pun la suflet tot felul de intamplari prin care trec. Ca ar trebui sa le tratez cu usurinta. Sa zambesc si sa trec mai departe.

Iar eu incerc sa practic si sa-mi insusesc exercitiul nepasarii, dar probabil ca, asa cum avem inzestrari diferite in orice domeniu, asa sunt si eu mai prost dotata pentru proba de ridicat din umeri.

Nu am fost niciodata prea buna la sport, si nici la istorie si la geografie nu sunt peste masura de apta sa retin, sa inteleg, sa urmaresc increngatura de date si coordonate. Aveam mereu rezultate slabe la proba sariturii de pe loc de la educatia fizica si tot astfel uit mereu numele capitalelor lumii, spre rusinea mea.

La fel de prost dotata sunt pentru abordarile jeomanfisiste. Si nici pentru uitare nu am cine stie ce inzestrari. Lucrurile neplacute pe care am reusit sa le depasesc in stare de veghe vin si ma urmaresc dincolo de granita somnului. Si asta mi se intampla, probabil, pentru ca ma bantuie inca, de vreo treizeci de ani incoace, o intrebare al carei raspuns intarzie sa vina: viata mea, cu marile sau micile ei intamplari, cu bunele sau cu relele ei, cu tristele sau cu fericitele clipe, cu maretia si cu nimicnicia, cu neplacerile sau cu bucuriile, cu minciunile sau cu adevarurile,  cu iluziile sau cu deziluziile ei, unde s-o pun, daca nu la suflet?

Trup sau suflet?

Exista iubiri in care se intalnesc doar sufletele, iar legaturile profund spirituale nu au nevoie de intersectari carnale. Si sunt povesti de dragoste si patima in care conteaza, mai presus de toate, atractia dintre trupuri.

Vad mai ales cupluri de tineri in care cei doi s-au ales unul pe celalalt dupa citerii care tin exclusiv de nabadaile simturilor. Aflati la varstele marilor dorinte, adolescentii se arunca unii in bratele celorlalti, convinsi ca limanul trupului este si cel al dragostei.

Stiu si multe cupluri in care cei doi fie gandesc si inteleg lumea la fel, fie s-au repliat unul langa celalat dupa un sir de esecuri amoroase anterioare si, la un moment dat, au decis ca e timpul sa isi gaseasca un suflet langa care sa incerce sa se simta mai putin singuri. Abdicand de la pretentiile de odinioara ale trupului.

Care dintre comuniuni e mai insemnata intr-o iubire durabila? Cea a sufletului sau aceea a trupului? Poate rezista o relatie in care partenerii au minti compatibile, dar nu sunt atrasi unul de celalalt dupa criteriile epidermice? Dar o poveste de dragoste in care exista doar patima, atractie, sange fierbinte si imbratisari memorabile, insa nu si o comunicare profunda la nivelul mintii si al sufletului?

Eu inclin sa cred ca atractia spirituala poate aduce dupa ea, in timp, si atractia trupurilor. Ca doi oameni care au multe de vorbit si de impartasit unul cu celalalt ar putea ajunge sa se doreasca unul pe celalalt, chiar daca nu au simtit asta de la inceput. Dar nu stiu daca exista atractii ale trupurilor atat de serioase, incat sa poata rezista in timp, sa se lupte cu blazarea sau cu  rutina.

Categoric, ideal ar fi sa ai si suflet si trup, in proportii iscusit asezate in formulele inefabile ale amorului. Dar, pentru ca rareori exista relatii perfecte, facem compromisuri, mai mici sau mai insemnate, renuntand la pretentii fie pe planul cautarii sufletului-pereche, fie abdicand sa mai credem ca fiecare trup are o jumatate a lui de care s-a desprins candva, si numai prin iubire s-ar mai putea  intregi.

foto: Paul Buciuta/artista/Tango

Minunea din Noaptea de Craciun

Oricata tristete as avea in priviri sau in suflet,  cand se apropie Craciunul simt o unda de bucurie ce-mi cuprinde inima si gandurile,  ca si cum “cineva” mi-ar sopti la ureche o mare taina si m-ar indemna sa sper,  sa visez si sa cred ca acum totul e posibil.

Era decembrie si zilele parca zburau prin vazduh la fel ca fulgii de nea goniti de un viscol nemilos.  Agitatie pretutindeni in jurul meu,  vitrine colorate,  perechi indragostite,  copii veseli si infofoliti in costume groase si pufoase si cu caciuli indesate pe capsoarele lor curioase si dragalase.  Eu? Visand la o mare iubire pe care o asteptam de undeva din univers,  ii simteam vibratia in aer,  o ceream in fiecare seara in rugaciunile mele fierbinti.  “Doamne,  fa o minune si trimite-mi acel om pe care sa-l iubesc dincolo de cuvinte,  care sa ma iubeasca dincolo de ratiune. ” Si o lacrima rotunda si sarata mi se rostogoleste pe obrazul cald.

Nu cred in intamplare si de aceea simt cum totul e randuit,  char daca noua ni se arata numai directia sau drumul si ne ramane sa alegem cum vrem sa arate acel drum.  Imi place sa pun o bucatica de suflet in fiecare cadou pe care il caut prin magazine si sa nu iau la intamplare ceva in ultimul moment pentru ca “asa trebuie”.  Si in cautarea acelor daruri,  intr-o insorita dar racoroasa zi de la inceputul lui decembrie imi apare in cale,  cu masina,  un om drag sufletului meu,  un barbat pe care -l simteam cumva parte din mine fara sa-mi fi tradus vreodata semnalele din mintea si inima mea,  il cautam de fiecare data in locurile pe care le frecventam deopotriva de ceva timp.  Si pentru ca “din intamplare” aveam numarul lui de telefon am simtit un impuls puternic sa-i scriu cat de mult m-a bucurat intersectarea cu el. si scriu un sms. “ma bucur ca te-am vazut chiar si numai pentru cateva secunde”. si apas pe “trimite”.

Surprinderea a fost pe masura gestului insa intr-un mod placut,  de parca si el astepta un semn,  ceva,  orice.  M-a sunat si am povestit banalitati despre fiecare ca si cum am reluat o conversatie mai veche.  Ne-am urat toate cele bune cu ocazia Craciunului ce se apropia si a noului an ce mijea sa deschida ochii.  Si am inchis.  Si mi-a ramas in ganduri permanet in fiecare zi ce a urmat.  Si am simti ca rugaciunile nu au fost in zadar,  ca dorinta mea prinde contur si am indraznit sa sper.  Iar in Noaptea de Craciun,  cand toate dorintele se implinesc,  in clipa cand alunecam in vis,  aud telefonul . un sms.  Chiar daca toata seara am primit si trimis mesaje am intins mana dupa telefon. si l-am deschis.  era el,  asteptatul meu. care imi dorea un Craciun plin de bucurii . “pentru Bobocut”.  Eram acum bobocul la care s-a gandit in Noaptea de Craciun.  Si sunt acum Bobocutul lui drag si iubit iar el este sufletul meu,  primavara mea din luna decembrie.  Minunea din Noaptea de Craciun.

« Pagina precedenta