Ghinion si noroc

La unul dintre evenimentele de presa la care am participat de curand mi-au oferit, la plecare, un ghiveci cu un ficus. L-am refuzat, instinctiv, aproape nepoliticos. Apoi mi-a fost rusine.

Intr-una dintre garsonierele sarace in care am stat cu chirie am gasit un ficus mare si frumos, pe care l-am ingrijit cu rabdare si cu dragoste. Mi-am plans peste frunzele lui cerate si mari toate iubirile chinuite pe care le-am trait atunci. L-am facut confident al tuturor deznadejdilor mele. La aproape doi ani de cand locuiam acolo, o prietena mi-a spus ca ficusul imi aduce ghinion. Ca oricine stie ca nu e bine sa tii ficusi in casa si ca se mira ca nu mi-a mers inca si mai rau. N-am crezut-o, dar cand, la scurta vreme, m-am mutat de acolo, parca dintr-o data mi s-a rasturnat norocul.

Nu imi tin degetele incrucisate cu ale iubitului meu atunci cand mergem de mana, pentru ca faceam asta pe vremuri cu un om  pe care l-am iubit mult si l-am pierdut. Nu sarut pe pleoape pe niciunul dintre dragii mei dragi, desi uneori ma induioseaza somnul lor linistit. Dar stiu ca e un gest de despartire.

Port cu mine toate ale mele, inclusiv superstitiile mele absurde. Imi tin mereu cu mine superstitiile caraghioase, de teama sa nu chem din nou tristetile asupra mea. Sunt sclava lor, asa cum sunt sclava temerilor mele de a nu fi parasita, de a nu ramane singura din nou, de a nu fi inselata. Probabil ca nu am sa ma vindec niciodata de tot. Asa ca  n-am sa ma intorc, spasita, dupa cearta, asa cum nu ma intorc acasa nici dupa obiectele uitate, n-am sa fluier de dor, chiar atunci cand imi va fi cumplit fara cei plecati, pentru ca asta atrage si mai multe singuratate, si am sa-mi franez mereu fericirile cu trei pasi dati inapoi in fata fiecarui gand sau motan negru…