Nu vreau sa stiu

Daca cineva imi sopteste: vreau sa iti spun ceva, dar sa nu te superi, eu m-am invatat sa il rog sa nu imi mai spuna deloc. Altadata voiam sa stiu totul, sa rascolesc printre motivele de durere. Acum nu mai vreau sa aflu chiar totul.

Nu stiu cum s-a intamplat transformarea asta, dar ii sunt recunoscatoare.

A venit la mine, de curand, o cunostinta care mi-a atras atentia ca o fosta prietena de-a mea ma ocaraste sistematic pe blogul ei. Mi-a dat si adresa, un fel de www. amfostadmiratoareatasiacumtedusmanesc.com sau ceva asemanator… I-am multumit frumos, dar, nu, nu am intrat niciodata pe acel blog si nici nu am de gand sa o fac vreodata. De ce sa-mi otravesc inima cu niste detalii care sa imi strice linistea?

Am fost, ani de-a randul, genul acela de femeie care spune “vreau sa stiu adevarul, oricat de mult m-ar durea”. Care doreste sa afle ce s-a spus in urma ei, daca oamenii au barfit-o sau daca au placut-o. Am cercetat temeinic toate amanuntele relatiilor mele de cuplu, si, o data cu ele, toate buzunarele, calculatoarele si telefoanele barbatilor care, oricum, si cu supraveghere si fara, tot ma inselau. Acum, recunosc ca nu as mai face la fel. Acum nici nu as mai vrea sa stiu. Probabil, insa, ca tine de blazarile varstei refuzul meu actual de-a mai scotoci printre neplaceri adevarate. Vreau sa stiu adevarul, dar numai acela pe care e musai sa il stiu, care mi-ar putea folosi la ceva. Tot ce tine de rautati veritabile si care, pana la urma, nu conduc nicaieri, prefer sa pastrez departe de ochii si de mintea mea. Atat cat este posibil. Atat cat tine de vointa mea.

In sinea mea sunt mandra de detasarea la care am izbutit sa ajung. Dar, uneori, imi spun ca aceia care au ajuns in era lui “Nu vreau sa stiu” pot fi, deopotriva, cei mai linistiti oameni din lume sau cei mai singuri de pe pamant.