Tara oamenilor care zambesc

Periplul meu prin Londra m-a obligat sa-mi amintesc cat de mult difera cei care traiesc in alte tari de locuitorii tarii noastre. M-am plimbat pe strazi nestiind ce sa admir mai intai: splendoarea orasului sau lumina din ochii oamenilor.

La un moment dat, incepusem sa caut, cu tot dinadinsul, chipuri triste. N-am reusit. Am dat peste cateva tinere melancolice, care aveau, poate, cel mult, o suferinta din dragoste. Maxim un frison metafizic. N-am vazut nicaieri chipurile apasate de griji pe care le intalnesc pretutindeni in Romania. Nu cred ca, intre cei care se plimbau ieri la apus pe malul Tamisei, erau prea multi care sa fi fost cocosati de grija ca, luna viitoare, nu vor avea cu ce sa-si plateasca ipoteca. Stiu, e criza pretutindeni in lume, dar sunt pamanturi cu noroc, unde nici pandemiile nu indraznesc sa loveasca fara mila. Unde si necazurile vin si pleaca mai in varful picioarelor decat pe la noi.

M-a bucurat imbinarea de rase, lipsita de orice fel de prejudecati. Abia iesiti de la serviciu, stateau la o bere blonzi cu chip tipic britanic, langa indieni cu crestetul infofolit in turban sau langa negri imbracati in costume la fel de scumpe ca ale colegilor albi. Undeva pe o plaja abia scoasa la iveala de refluxul apelor, doua fetite blonde se jucau cu doi baietei galbiori, frumosi ca din reclamele la hainute pentru copii.  Si mi-a fost dor cumplit ce copiii mei… Dar nu am lasat nicio tristete sa ma ajunga din urma. M-am molipsit, si eu, de zambetul englezesc, si-am alergat pe malul apei, m-am sarutat sub arcade de pod, si m-am rugat catre cupola de nori schimbatori, si catre curcubeul rasarit in colt de Tower Bridge, sa vina motive de zambet si pentru noi, cei nascuti inspre rasarit de lume, inspre apus de speranta. Sa apucam sa fim fericiti in viata asta, fiindca nu se stie sigur ce va urma…