Cine are carte are parte

Am crescut cu indemnul vechi in suflet, stiind ca, daca voi invata si voi da cartii toata dragostea de care ma simt in stare, bucuria se va intoarce asupra mea, inmiita.

Sunt fiica de agronom, si, chiar daca n-am avut bunici la tara, cum aveau toti colegii mei de clasa - pentru ca noi ne-am nascut si am crescut intr-o casuta stramta dintr-o mahala a Ploiestilor - am stiut mereu taine ale pamanturilor muncite. Stiam si ca vorba “cine are carte are parte” a venit de la impartirea pamanturilor. Cine avea carte - adica act de proprietate, hartie doveditoare - avea si partea lui de pamant pe care sa-l munceasca si sa-l iubeasca. Dar intelesul vorbelor s-a adancit, s-a schimbat, s-a innobilat. Apoi s-a golit de sens. Pentru ca ar fi absurd sa mai pretindem acum ca aceia care au diploma de studii inalte au parte de onoruri ale vietii mai alese decat cei care nu au studii deloc, insa au mostenit abilitati ale indraznelii sau talente care nu au nevoie de patalama. Si pentru ca marile puteri ale mintii, marile insusiri razbat si din lumi care nu au avut acces la calificari prea cocotate pe scara educationala, dar si pentru ca, oricum, in zilele noastre, studiile nu mai sunt un criteriu care sa-i diferentieze pe cei buni de cei modesti la puterea de a invata. Ca, in tara noastra, invatamantul particular a adus multa lumina, dar si multa vraiste in ordinea valorilor. Ca e admirabila dorinta oamenilor de a-si desavarsi pregatirea la orice varsta, dar ca e jalnica modalitatea prin care, o data ajunsi, contra cost, pe bancile scolilor care ii accepta oricat de loaze ar fi,  pentru ca trebuie sa-si colecteze taxele de undeva, se lupta sa-si ia diplomele copiind, si nu invatand, furand, si nu studiind. Si profesorii zilelor noastre se prefac ca nu-i vad, fiindca lupta inainte de toate pentru salariul lor, nu pentru elevarea spiritelor tinere.

Bineinteles ca, dincolo de masuratorile facute cu sublerele strambe ale lumii noastre exista, totusi, in indemnul apropierii de carte, un adevar care nu se va ponosi niciodata. Nu-mi amintesc sa-mi fi deschis vreodata usi diplomele mele de licente - nici nu-mi amintesc pe unde le-am azvarlit. Dar stiu sigur ca mi-au deschis ochii si sufletul cartile pe care le-am citit fie de buna voie, fie de frica nobila a examenelor. Ca tot ce stiu, tot ce sunt am devenit in operatiunea splendida de intorcere a milioane si milioane de file de carte, miliarde si miliarde de cuvinte cu talc si cu suflet pe care oamenii le-au asezat pe hartie intru devenirea noastra si a destinelor noastre. Ca fiecare carte pe care am strabatut-o mi-a facut parte de lumina, si de inteles, si de rost in plus pe pamant. Trec pe strazi si ma inchin in fata bisericilor, rugandu-ma pentru linistea inimii mele si a celor iubiti. Trec prin fata bibliotecilor si-a universitatilor mele si ma inclin pios, cu recunostinta, rugandu-ma sa daruiasca si altora bucuriile enorme, desavarsite, pe care eu le-am gasit intre coperte de carte, in miez de cuvant intelept.

Sa ai bani? Sa ai dragoste?

Imi transfer fiica dintr-o scoala foarte privata intr-una de stat. “De ce o mutati?” ma intreaba secretariate intregi. “Pentru ca nu-mi mai permit sa platesc taxe atat de mari”, raspund eu onest. Primesc la schimb priviri compatimitoare. Sau dispretuitoare.

Pentru mine a fost un exercitiu bun. M-am luptat, un an de zile, cu taxe scolare care se iau la tranta cu cele de la Oxford. Mi s-a parut ca orice sacrificiu merita facut pentru ca pruncii nostri sa aiba destine cu noroc. Dar am constatat la sfarsit de an scolar ca fata mea stie la fel de mult, sau la fel de putin, cu baiatul prietenilor mei, cu fata vecinilor, care au invatat in scoli de cartier. Singura diferenta e ca ceilalti copii vor sa fie profesori, iar a mea vrea sa se faca, atunci cand va fi mare, majoreta.

As minti sa spun ca nu imi pare rau ca trebuie s-o iau dintr-un loc si s-o duc in altul, la varsta cand copiilor le sunt tare grele schimbarile. As vrea, cateodata, sa traiesc si eu intr-o alta viata, in care sa nu ma intereseze niciodata cat de mare va fi, luna asta, factura la gaze. Sa nici nu-mi pun problema ca scoala e prea scumpa, macar pana implinesc copiii 18 ani si se scolarizeaza la nivel bastinas. Sau, ca sa fiu sincera, visul meu dintotdeauna, ilustrarea prosperitatii materiale si-a dezmatului financiar, in viziunea mea naiva, a fost sa-mi pot cumpara orice pereche de pantofi fara sa ma uit, mai intai, la eticheta de pe talpa.

Dar noi traim intr-o tara in care valorile sunt rasturnate, iar ordinea lumii sta cu fundul in sus. In care banii nu mai sunt demult o recunoastere a nobletii, ci, dimpotriva, a abilitatilor smecheresti. In care femeile trebuie sa aleaga ferm intre bani si dragoste si sa se lupte, curajos, cu nebunie, cu splendoare, sa-si atinga telul, oricare ar fi acela.

Eu m-am hotarat sa-mi duc copiii la scoli de stat. O sa putem si sa plecam si intr-o vacanta frumoasa pe an, si sa ne descotorosim de convingerea ca o fiinta realizata, eventual cu o stralucita cariera de majoreta, conduce musai o decapotabila. Am renuntat demult sa lupt sa am bani, pentru ca mi-am dat seama ca vreau, cu disperare, cu liniste, cu seninatate, cu indarjire, iubire inainte de toate. Pentru mine si pentru copiii mei. Pentru barbatul langa care traiesc si langa care am sa mor. Pentru copilul pe care il port in mine, al carui destin il leagana, inca, in palme, ursitoare in fata carora ma plec, cu smerenie.