Viata incarcerata in propriul corp

Repede, hai sa prindem tramvaiul! Invalmasita in ganduri si cererile colegilor de munca, printre nori de munte si hartogariile din arhiva pasesc catre iesirea cladirii care imi confera o speranta catre viitor. Uh, as spune -” Azi e zi de stat acasa si de lenevit”. Ma trezesc la o cafenea in centru pentru a fi obiectiva la training ; machiaje, culori, texturi.Uh… si deja sa terminat hmm, ce repede a fost. Pe drum ma uit in stanga… intuneric, frig si un gand de teama. Ajung acasa ce bine, unde-i cald si ma cuibaresc in halatul meu pufos daruit din inima ” parca mi-ar fi citit din ganduri” . Ce se intampla cand totul se naruie a doua zi, ca toate gandurile tale de viitor se spulbera intr-un minut printr-o strangere de mana si un “ne pare rau”, cand te cufunzi in casa, o zi , doua, saptamani, luni iar speranta devine din ce in ce mai mica, cand ti se face rau cand vezi oameni de parca ti-ar face rau cu ochii. Ce greu este. Mi-as dori sa ma topesc intr-un coltisor fara ca nimeni sa ma vada! Nu mai suport sa caut in zadar o portita de scapare din toata teama asta ce s-a napustit asupra mea, noroc cu prietenele care ma mai scot la o cafea …. si asa am spus povestea mea.

Vine controlorul!

De cate ori ma urc intr-un mijloc de transport in comun ma pomenesc ca, la orice miscare ampla si suspecta, imi sare inima de groaza ca vine controlorul.

De-o vesnicie nu m-am mai catarat in vreun mijloc de transport fara bilet si, totusi, de undeva de prin anii adolescentei, mi-a intrat in oase o spaima de care e clar ca nu mai pot scapa fara vreo trei ani de psihoterapie.

Ma simt la fel de vulnerabila si in fata aparitiei oricarui politist si, nu stiu de ce, de fiecare data cand in calea vehicolului meu rasare  vreun individ fosforescent ma gandesc ca, gata, mai mult ca sigur am comis eu vreun gest de pe urma caruia voi ramane fara carnet. Iar inima incepe sa-mi bata ca si cum as fi sofer de taxi si bunastarea  celor sapte copii ai mei ar depinde de carnetul si de slujba mea…

Mi-e groaza de posibilele controale financiare si, in general, ideea de autoritate imi da frisoane reci pe spate ca si cum as fi traficant de droguri. Insa eu conduc respectand mai toate regulile de circulatie, cumpar bilet de autobuz sau de tren si platesc cu rigurozitate parcarile si taxele la stat. Recunosc, momentan sunt cam in degringolada cu situatia contabila, dar asta nu din vina mea, ci a celor cativa indivizi nemernici pe care i-am investit cu incredere si cu salarii mari, iar ei si-au batut joc de mine dupa bunul obicei romanesc in care nu respecti decat un sef hain. Insa aceasta este o alta poveste a carei morala se asaza sub palaria zicalei “prostia se plateste”. Dar, per total, sunt in relatii bune cu legea. De furat n-am furat niciodata, decat, foarte demult, vreo doua carti de la prieteni care credeau ca le vor primi inapoi dupa ce le citesc, iar de omorat nu am omorat pe nimeni desi am avut momente cand as fi strans de gat cate un ticalos.

Cu toate astea, daca vrei sa imi creasca brusc ritmul pulsului, poti sa strigi “vine controlorul!’, iar ingrijorarile mele vor incepe sa tropaie frenetic. Iar eu nu pot nici sa-mi explic teama, nici sa ma apar de ea. Umblu prin lume purtandu-mi ciudateniile la vedere si, din cand in cand, imi fac curaj sa vorbesc despre ele, ca intr-un exercitiu de ispasire si, daca s-ar putea de vindecare. Desi, sunt putine sanse…

Lucruri de care ma tem

Cel mai tare ma tem de suferinta celor pe care ii iubesc. Gandul ca ei ar putea suferi, iar eu n-as putea face nimic altceva decat sa asist, neputincioasa, ma inspaimanta cumplit.

M-au facut sa ajung la teama asta intrata in oase zilele si noptile in care am vegheat, fara sa am puterea sa schimb ceva, langa pruncii mei chinuiti de raceli, de febre, de frisoanele de dupa vaccinuri. M-au facut sa inteleg ca nu exista nimic mai rau decat sa asisti la suferinta cuiva drag, si sa nu poti face nimic, lacrimile zarite in ochii oamenilor langa care mi-am cladit viata si mi-am recladit sufletul.

Ma tem de lucrurile ireversibile. De imbatranirea parintilor si a noastra, de drumul inspaimantator spre neputinta. De instrainarea copiilor, de ziua cand nu ma vor mai iubi si vor pleca spre casele lor fara sa intoarca privirea. Ma tem de moartea celor dragi, de plecarile definitive. De singuratate.

Ma tem de durerea care te umileste, care te dezumanizeaza, care te intoarce in conditia de animal haituit. Si ma tem de nedreptate, pentru ca stiu ca e raspandita pretutindeni pe lume, chiar daca in filme si in carti ne place sa randuim naratiunile in asa fel, incat binele sa triumfe mereu.

Ma tem de risipirea iubirii, de ziua in care te trezesti, dupa o noapte de zvarcoliri, in acelasi pat cu un strain pe care nu-ti mai amintesti daca l-ai iubit vreodata cu adevarat. Ma tem de nedragoste, de neadevar, de tradare. Dar pentru ca nu pot trai chircita de sfasierea propriilor mele temeri, merg mai departe in fiecare zi, ca si cum nu ar pandi niciun pericol asupra inimii mele. Si-mi iau ca pavaza speranta, ma ascund la umbra poeziei si-mi spun, in soapta, versul care imi da putere si sens: “Iubesc, am curaj si ma tem”.

Geloziile copiilor

De ziua ei, fetita mea mi-a cerut sa nu-mi sarut barbatul intreaga zi. A vrut sa petrecem cat mai mult timp impreuna si, in tot acest ragaz, sa nu-mi impart tandretea cu nimeni altcineva.

Printr-un tertip pe care nu l-am deslusit la timp, a avut grija sa-si convinga fratele sa nu vina cu noi in drumurile pe care le-am avut de facut. Si, toata ziua, m-a pazit ca nu cumva sa impart dragalasenii altcuiva decat ei.

Nu m-am suparat pe ea, i-am indeplinit toate cererile cu zambetul pe buze. Dar as minti daca as spune ca nu mi s-a amarat inima constatand ca fetita mea, lumina vietii mele, poarta in suflet atata nesiguranta si atatea gelozii, incat simte nevoia sa profite de aniversarea ei ca sa revendice niste drepturi aparent absurde.

Nu mi-a fost usor nici cand am nascut cel de-al doilea copil. Am avut un an intreg in care am suferit cot la cot cu pruncii mei nedumeriti, multe luni in care in care n-am priceput cum sa ma port ca sa fie bine. Si, de fapt, nu am inteles niciodata cu adevarat. Dar timpul a trecut si ne-a ajutat sa uitam, sa crestem impreuna, sa fim mai intelepti si mai puternici.

Voi avea in curand cel de-al treilea copil, dar nu am gasit inca leac pentru geloziile copiilor mei. Mi-e teama de cum isi vor primi surioara si, mai ales, imi e teama de slabiciunile mele, de vinovatiile mele, de neputinta mea de a-mi imparti dragostea. Si, in adancul inimii, eu cred ca nu e drept sa impartim nimic. Ca ar trebui sa avem un singur copil intr-o viata. Si o singura dragoste, cea dintai si de pe urma. Ca sa nu cunoastem nicicand gustul geloziei.

La cine latra cainii?

Vecinii dintr-o casa aflata la cateva zeci de metri de aici vor sa ne omoare cainii. Justificarea pe care au adus-o cu glas pitigaiat, atunci cand alti locuitori ai zonei i-au prins -la timp - indesandu-le pastile pe gat, a fost ca pe ei cainii ii latra si vor sa ii muste. Nu, nu i-au muscat, dar, oricum, au decis sa ii indoape cu pastile si sa scape de ei.

Locuiesc pe o alee neasfaltata, de-a lungul careia nu sunt decat vreo zece case. Cainii nostri au venit acum un an jumate de undeva de pe maidane, dar s-au aciuat pe langa noi si ne aduc bucurie si dragoste in fiecare zi. Ma iau mereu la intrecere cu vecinii mei din stanga si cu cei de vizavi sa le pregatesc cateilor mese gustoase, si nu trece zi de la Dumnezeu in care sa nu-mi fac timp pentru o vorba buna sau un minut de joaca. As fi putut sa jur ca sunt cei mai pasnici si prietenosi caini, dar parca nu ma incumet nici sa spun ca vecinii pusi pe fapte rele ar minti. Ii cred ca, poate, cainii i-au latrat. Dar asta ma face si sa ma intreb cum de cainii aleg doar unii dintre oameni sa le fie prieteni si pe ceilalti si-i fac dusmani. Nu am curaj nici sa merg cu indrazneala atat de departe si sa spun ca aceiasi vecini ar putea fi cei care l-au omorat, cu o luna si ceva in urma, pe cainele meu adorat si vorbitor. Dar as minti si daca as spune ca banuiala asta nu mi-ar fi sagetat inima.

Nu stiu daca e adevarat ca animalele simt sufletele oamenilor. Daca as declara ca eu cred nesmintit ca oamenii buni au parte de prietenia cainilor, iar cei rai de latraturile lor, ar fi ca si cum m-as proclama, fara modestie, om bun, pentru ca pe mine nu m-au atacat niciodata cainii. Chiar si atunci cand unii mai certareti m-au marait, i-am imblanzit cu cate o vorba spusa pe ton bland.

Am avut mai demult un iubit cat bradul, caruia ii era teama de orice catel. Il aparam consecvent si eficient de orice fiara fioroasa - cu blanita si botic umed -  care ne iesea in cale. Il vad si acum, cu ochii mintii, tragandu-se inapoia mea de cate ori ne iesea in cale vreo potaie necajita. El se scuza spunandu-mi ca motivul pentru care cainii se reped la el nu-i acela ca ar avea inima veninoasa ci, dimpotriva, fiindca animalele ii simt sensibilitatea, vulnerabilitatea, teama. Eu il credeam, si-mi inghiteam zambetul de fiecare data, ca sa nu-l fac sa se simta (mare si) prost.

Pana la urma, nu am gasit raspunsul la intrebarea “la cine latra cainii?”. Dar cred ca ar merita nu doar sa ii latre, ci si sa ii muste pe oamenii rai, care vor sa ii otraveasca sau sa-i bata. Pentru ca, indiferent de pretexte, sunt sigura ca e o mare rusine si un mare pacat sa dai intr-un copil sau intr-un animal, cand ai pretentii de homo sapiens sapiens - iar sufletul ti-a ramas  de sobolan.