La ce sunt bune telefoanele

Am ascultat aproape toata noaptea formula spusa de o voce mieroasa si ineficienta: “Apelul dumneavoastra va fi preluat in cateva momente… ” Apoi am renuntat sa sper si am adormit, gandindu-ma ca telefoanele nu folosesc la nimic bun.

Eu nu sunt genul dornic sa vorbeasca la telefon, desi, pe vremuri, am fost. Sunt pocaita si abstinenta si in ceea ce priveste statul la taclale cu fir cum sunt si in ceea ce priveste fumatul pe care, de vreo 10 ani incoace, de cand am renuntat, il blamez in mod neobosit. Nu-mi mai amintesc ce tot palavrageam odinioara, asa cum nu-mi amintesc deloc care era placerea de-a trage din tigara. Si asa cum sunt sigura ca n-as mai sti ce sa fac cu o tigara nesuferita asezata intre degete, tot asa, ma trezesc ca, atunci cand ma suna cineva pe neasteptate, nu stiu ce sa spun, nu-mi gasesc tonul si ma cam fastacesc.

Probabil ca antipatia mea fata de vorbitul la telefon s-a zidit incet, in ultimii ani, in care am constatat ca, in 98% din cazuri, telefonul suna ca sa-mi faca auzit un glas care cere ceva. O favoare, un serviciu, niste bani pe care-i datorez sau niste bani cu imprumut. Si doar cateodata, in cazurile fericite, ca sa primesc o felicitare, o vorba buna sau o invitatie la un eveniment placut. Si nu vreau sa spun ca ceilalti sunt de vina. Nu. Telefoanele sunt. Pentru ca, la randul meu, am ajuns sa le folosesc doar atunci cand am ceva expres de cerut, de rezolvat, de aranjat. Si doar in doua dintr-o suta de cazuri sun ca sa spun ceva dragut, sa felicit pe cineva sau sa-l intreb, dezinteresat, ce mai face…

Marturisesc ca m-am intrebat mai abitir ca oricand la ce sunt bune telefoanele noaptea trecuta cand, ramasa pentru a nenumarata oara fara curent electric, m-am incapatanat sa sun si sa las o reclamatie. Adunat, am stat, probabil, aproape o ora la telefon, ascultand anunturile legate de toate localitatile aflate in intuneric (a mea nu era trecuta pe lista), si incercand sa trec de obstacolul cu “Apelul dumneavoastra va fi preluat in cateva momente…” care, spus cu glas dulce si calm, complet mincinos, n-a facut altceva decat sa ma adoarma. Nu pentru multa vreme, desigur, pentru ca, la noi, atunci cand nu e curent electric, se face frig in intreaga casa, asa ca m-am trezit dardaind si m-am repezit sa infofolesc copiii. Si-am vrut sa mai sun o data, dar am vazut ca, intre timp, mi se descarcase telefonul… Telefonul care, oricum, nu e bun de nimic.

Indrazneste cineva sa ma contrazica? Poate doar cei care au dormit in case incalzite si luminate a giorno… Altcineva, vecin de-al meu  de suferinta si de judet, om amarat din comuna Bragadiru, Jilava sau Dragomiresti Vale (despre care aceeasi voce mieroasa m-a informat in repetate randuri ca sunt innoptate de tot), musai sa-mi dea dreptate.

Deci? La ce sunt bune telefoanele?!!!

Libertatea in cuplu

“Nu-i umblu prin buzunare, nu-i deschid niciodata telefonul, nu-l intreb unde a fost sau de unde vine, chiar daca uneori intarzie foarte mult. Iar daca pleaca de acasa, nu il sun decat daca a luat ceva foc si nici atunci decat daca sunt sigura ca nu pot stinge incendiul fara ajutorul lui”, mi s-a laudat o doamna eleganta, la o conversatie pe care am avut-o de curand.

Discursul ei avea ceva admirabil si ceva fals, deopotriva. Pentru ca, dincolo de aparenta ei raceala, declara ca isi iubeste sotul profund si patimas si ca nu concepe viata fara el. Iar eu m-am intrebat, mai intai, cum poate o femeie indragostita sa nu cerceteze, sa nu arda, sa nu se perpeleasca, sa nu banuiasca?… Si apoi am incercat sa imi aduc aminte din ce carte proasta am invatat noi, toate, ca, daca mimezi indiferenta se cheama ca esti o doamna, in timp ce daca exprimi ceea ce simti, iubirea si nelinistea ta reala, autentica, inseamna ca esti o femeie de rand…

Se vorbeste mult, adesea in declaratii invatate de altundeva, despre libertatea in cuplu. “Trebuie sa-l lasi liber, ca sa vezi daca se intoarce la tine”; “Trebuie sa-i respecti libertatea”; “Sa-i dai spatiu” - sunt expresii care ne indeamna sa petrecem in mod planificat ore sau zile departe de partenerul oficial, ca sa reinvatam libertatea de miscare. Ca sa ne punem iubirea la incercare si apoi s-o regasim, cu bucurie, langa acelasi om. Eu, insa, nu pricep de ce doi oameni care se iubesc cu adevarat trebuie sa fuga din cand in cand pana la beraria din colt, ca sa-si regaseasca entuziasmul in cuplu. De ce sa nu-l intrebi unde a fost si de ce a intarziat pe un om care e jumate din sufletul tau si care, daca tot traieste impreuna cu tine, impartind patul, banii si bataile inimii, nu ti-ar spune dinainte ce are de gand sa faca si cat va intarzia. De ce sa nu indraznesti sa il suni, cand telefonul de la tine ar trebui sa ii aduca bucurie?

Stiu sigur ca nu poti tine langa tine cu forta un om care nu te mai iubeste. Ca e zadarnic sa controlezi pe cineva care te insala, pentru ca te va trada oricum, intre doua telefoane de verificare. Sunt perfect de acord ca nu foloseste la nimic vigilenta intr-un cuplu in care s-a infiltrat deja raceala sau infidelitatea. Dar nu pricep cu niciun chip de ce sa pretinzi sa nu fii intrebat unde ai fost, daca nu ai nimic de ascuns, de ce sa-ti tii telefonul departe de privirile consoartei sau consortului, daca telefonul e pur si simplu ceea ce a fost programat sa fie, un instrument oarecare de comunicare, nu o cutie a Pandorei, burdusita cu secrete, de ce sa vrei sa fugi de langa omul pe care l-ai ales sa iti fie liman.

Cred ca libertatea in cuplu inseamna sa ii dai celuilalt dreptul sa te iubeasca sau sa nu te mai iubeasca. Intre cele doua extreme s-au indesat, insa, o gramada de ipocrizii care nu ne lasa nici sa murim, nici sa traim. Si cu atat mai putin sa iubim asa cum ne-am dori.

Ah, ce patimas iubim in taina telefonul!

Fetita mea cea mare a fost plecata intr-o tabara in care niciunui copil nu i s-a ingaduit sa ia cu el telefonul. Si, desi m-am bucurat la inceput, gandindu-ma ca in felul acesta se va mai detasa putin de obiectul care o acapareaza uneori peste masura, cea care a avut probleme de adaptare am fost eu.

Ni se tot spune ca nu ar trebui sa le cumparam copiilor nostri telefoane mobile decat atunci cand s-au facut mari si pot avea grija de ele. Ca nu s-ar cuveni sa ii improprietarim cu mobile decat atunci cand stiu despre ce este vorba si le pot folosi in cunostinta de cauza. Un copil care are un telefon scump ar putea fi o tinta tentanta pentru cei care fura asemenea obiecte, sau pentru copiii care il invidiaza. Si, nu in ultimul rand, se vehiculeaza tot felul de zvonuri legate de radiatiile pe care le-ar putea emite un asemenea instrument…

Exista, insa, si avantaje clare pentru parintii ai caror copii sunt dotati cu telefoane mobile. Poti verifica oricat de des unde este copilul tau si ce face. Si, in plus, stii ca, daca are nevoie de tine, te poate chema intr-o clipita.

Canta pe vremuri Corina Chiriac un cantec al carui refren suna asa: Ah, ce patimas iubim in taina telefonul… Intre timp, taina a fost data in vileag. Telefoanele au fost scoase din casa si sunt, de-acum, plimbate prin lume, ca niste obiecte de pret. Si niciunul dintre noi nu-si mai poate imagina viata fara sa fie conectat la restul lumii, fara sa poata suna sau primi oricand apeluri de drag sau de graba, de voie sau de nevoie. Iar daca cineva incearca sa se sustraga nebuniei, pana la urma va ceda, de dragul celor pe care ii iubeste si care, - nu-i asa?- la randul lor patimas iubesc in taina telefonul…

De ce nu raspund la telefon

Dupa ce un prieten bun de la Craiova mi-a batut obrazul si mi-a reprosat ca sunt increzuta, fiindca nu-i mai raspund la telefon, mi s-a facut rusine si am decis sa nu mai repet greseala.

De cateva zile incoace m-am hotarat ca, moarta, coapta, sa raspund la fiecare apel, fie si pentru a ma scuza ca nu pot vorbi, dar ca voi reveni eu cu un telefon cat de repede posibil. Ieri mi-am indeplinit planul si am raspuns chiar la toate apelurile, inclusiv la acelea venite de pe numere pe care nu le am in memoria telefonului. Iar la sfarsitul zilei am facut bilantul. Am primit cinci apeluri de pe numere necunoscute, dintre care patru au fost de la diversi agenti de PR care imi cereau sa confirm ca ma voi prezenta la evenimente la care am primit invitatia pe mail si carora a trebuit sa le explic de ce nu pot veni, totusi. Cel de-al cincilea era de la o colega ziarista - pe care nu o cunosc- care avea nevoie sa ii dau o informatie legata de o personalitate, pentru un articol de-al ei.

Am primit patru apeluri de la persoane al caror nume il aveam in memoria telefonului, dar care nu imi sunt foarte apropiate, deci vorbim destul de rar. Toate cele patru apeluri aveau legatura cu o dorinta a persoanelor respective: cineva voia sa-i aranjez o vizita la un medic, altcineva sa ii fac intrarea la o fundatie la care avea ceva de cerut. Celelalte doua persoane mi-au cerut cate un numar de telefon al unei cunostinte comune.

Am primit doua apeluri de la doi prieteni foarte apropiati: unul mi-a cerut o poza de-a noastra facuta acum doi ani, poza care trebuia scoasa dintr-o arhiva, redimensionata si trimisa urgent la el fiindca avea mare nevoie. Celalalt prieten bun voia niste bani imprumut.

Am primit si doua telefoane de la sotul meu. In primul ma ruga sa nu uit sa las unde trebuie factura pe care mi-a dat-o cand am plecat de acasa, iar in cel de-al doilea sa cumpar niste muschi de vita ca nu mai avem in frigider.

De ce nu raspund la telefon? Fiindca sunt increzuta!

Cum intretii o prietenie?

Sunt prietenii care dureaza o viata, fara sa presupuna niciun fel de obligatii din partea celor care s-au intalnit, la un moment dat, si si-au daruit unul altuia increderea.

Dar sunt si prietenii care trebuie intretinute, vegheate, ingrijite, pentru ca altfel se sting, incet-incet… Eu nu sunt o prietena-model, si-mi pare tare rau ca nu reusesc sa fiu mai atenta si mai dedicata in relatiile mele pe care le pretuiesc din tot sufletul. Mi se intampla adesea sa uit de aniversarile unor oameni pe care ii iubesc mult - si apoi sa regret absurd si inutil.  Iar, in ultima vreme, tot mai adesea, mi se intampla, pur si simplu, sa nu pot raspunde la telefon. Si, desi de fiecare data imi spun ca voi suna eu inapoi imediat ce voi gasi o secunda libera, secunda aceea intarzie sa vina.

Nu imi mai fac timp sa ies la masa nici macar o data la doua luni cu oameni pe care, altfel, fara sa mint, ii port in inima mea pentru totdeauna. Rar imi gasesc nu doar vremea, ci si dispozitia necesara pentru un telefon de “ce mai faci?”. Si de multe ori nici la sms-uri sau la e-mailuri nu mai apuc sa trimit un raspuns, desi asta era o ocupatie care, pe vremuri, imi facea mare placere.

Ma invinovatesc ca nu stiu sa intretin o prietenie. Ca nu am darul relatiilor mentinute pe termen lung si ca, pe scurt, sunt o faptura ingrata. Dar imi gasesc mereu, ca scuza, puterea mea de a iubi fara masura. Lipsa mea de pretentii fata de oamenii  pe care eu ii consider prieteni dragi, chiar daca nici ei nu imi dau telefon de ziua mea. Speranta mea-  complet eronata- ca marile prietenii, ca si marile iubiri, se pastreaza dincolo de conventii, dincolo de conveniente.

Cat de important e telefonul

In fata unui mare magazin american al unei firme de telefonie mobila, o promotie care permite abonatilor sa isi aleaga cele mai fancy modele de telefoane a adunat o coada enorma de oameni.

Aproape toti sunt adolescenti, elevi de liceu sau studenti, iar pentru ei ocazia de a-si schimba telefonul cu unul nou-nout e un prilej care declanseaza mari entuziasme. Ii inteleg, pentru ca stiu de la propriii mei copii cat de important este telefonul in lumea lor in care valorile nu s-au randuit inca.

Cu doar cateva zile in urma, intr-un mare magazin de acelasi gen din Bucuresti, am asistat la o scena care m-a intrigat. Un baiat de liceu incercase sa fure un telefon. Bineinteles ca fusese prins imediat, pentru ca nu luase in calcul faptul ca tot magazinul este supravegheat cu camere. L-am privit cu atentie si mi-am dat seama ca e un baiat ingrijit si cuminte, crescut intr-o familie buna. Si, totusi, probabil ca isi dorea un telefon mai scump decat posibilitatile parintilor lui, si il dorea atat de mult, incat se hotarase sa il capete cu orice pret.

Le cumparam telefoane mobile copiilor nostri inca de cand incep sa fie in stare sa butoneze un numar. Cedam insistentelor lor si ne spunem ca, in felul acesta, ii putem controla mai bine, mai eficient. Apoi asistam neputinciosi la felul in care ei intra in concurenta cu colegii lor, masurandu-se in complexitatea mobilelor luate de parinti.

Este adevarat, eu insami stiu cat de mare e presiunea venita dinspre o lume care te judeca dupa criterii superficiale. Mi s-a intamplat si mie cateodata sa decid ca mai bine nu scot telefonul din geanta la o intalnire importanta, fiindca s-ar putea sa nu fac impresie buna daca nu detin ultimul model de aparat. Si nici nu am reusit sa o conving pe fiica mea ca nu conteaza ce model de mobil are, atat timp cat functioneaza si isi poate face treburile cu el. Pentru ca va exista intotdeauna o functie in plus la un alt telefon, iar lor, copiilor, li se va parea ca numai daca ar avea modelul cel nou de aparat ar putea fi fericiti.  Fara sa priceapa ca fericirea vine din impliniri ale sufletului care nu se nasc aproape niciodata din bucuriile lui “a avea”, ci mult mai adesea din minunile lui “a fi”.

Un milion de mesaje

E semn de dragoste si pretuire sa trimiti un sms, acelasi, tuturor celor din agenda telefonica? Sau, pana la urma, e doar o obligatie indeplinita?

Am primit, in ziua de Pasti, vreun milion de mesaje scrise, care mi-au umplut memoria telefonului. Unele dintre ele mi-au adus bucurie cu adevarat. Cele pe care le-am simtit scrise special pentru mine, cele care mi-au transmis un gand pe care numai eu l-as fi putut intelege, caruia numai eu i-as fi putut raspunde. Mi-au fost dragi felicitarile trimise si gandite numai pentru mine, asa cum imi sunt dragi mereu micile semne de prietenie, trimise fara vreo ocazie speciala. Dar am primit, desigur, si mesaje standard, scrise la fel pentru toti cei din agenda expeditorului. M-am minunat - si nu prea - ca am primit acelasi mesaj alambicat (de exempu acela cu cate un curcubeu pentru fiecare tristete….) de la mai multi expeditori si am acceptat ca, de fapt, sunt doar un nume intr-o carticica de telefon. Si ca multi oameni preiau un sms primit, ii schimba semnatura, si-l expediaza mai departe.

Am primit zilele trecute si sms-uri semnate Gigel, Marcel sau Costel, chiar daca veneau de la diversi domni directori de institutii pe care nu i-am intalnit vreodata decat in relatii profesionale si carora nu le-as putea spune vreodata altfel decat “dumneavoastra, domnule”. Si am primit de la cate o doamna intalnita tot pe taramul businessului mesaje semnate cu prenumele sau si al sotului, ca si cum am fi fost prieteni de familie, nu interlocutori in cate o conferinta de presa.

Acum cativa ani, inca mai trimiteam prin posta felicitari de Pasti si de Craciun, si scriam de mana, pentru fiecare destinatar in parte, cate un gand aparte. Acum deja am renuntat la ritualul urarilor personalizate, iar telefoanele performante din dotare ne inlesnesc lenea, dandu-ne voie sa spunem acelasi lucru pentru toata lumea, de parca toata lumea ar vrea sa auda acelasi lucru de la noi. Spre tristetea unora dintre destinatari si spre bucuria companiilor telefonice, pentru care cuvantul “comoditate” rimeaza cu “prosperitate”.

Am uitat copilul la scoala

In primavara anului trecut, intr-una dintre zilele nebunesti ale indragostirii mele, am fost in stare de un gest pe care nu-l credeam posibil: am uitat-o pe Ilona la scoala.

Ma intalnisem cu cel care avea sa-mi devina iubit, si tata al copilului meu, si liman fericit al tuturor ratacirilor mele. Si ne refugiaseram intr-un restaurant micut si intim, aflat undeva langa scoala fetitei. Alesesem eu locul intalnirii, tocmai pentru ca ma gandeam sa fiu aproape de scoala si sa pot sa stau cat mai mult la masa si la povesti cu barbatul de care ma pomenisem indragostita pana peste inima. Si alesesem tot eu ora, ca sa fiu sigura ca am timp destul, cateva ceasuri bune, in care sa ne privim in ochi si sa vorbim despre lucruri pe care n-am avut curajul sa le impartasim nimanui, niciodata.

Inutil sa spun ca am avut grija sa nu raspund la telefon nimanui. Chiar daca telefonul a bazait destul de insistent, nimeni nu s-a aratat a fi atat de important, incat sa simt nevoia sa preiau apelul si sa vad despre ce este vorba. Doar, la un moment dat, intr-o doara am deschis sa citesc sms-ul care mi-a pacanit in telefon. “Sunt mama Alexandrei- te-am sunat de multe ori, dar nu ai raspuns. Ilona a ramas cu portarul, te asteapta sa vii s-o iei”.

M-am simtit atat de vinovata, incat am condus nebuneste si probabil ca am si plans putin pana am ajuns acolo. Si am plans si mai mult seara, cand, dupa ce am stins lumina si am incercat sa ii explic, a douazecea oara, Ilonei, cat de aglomerat a putut sa fie in oras, am incercat sa adorm.

Ma tot gandesc de atunci, ca niciunul dintre reflexele noastre nu este atat de bine format, incat sa ne putem bizui pe el in orice situatie. Ca mintea ne poate juca feste, chiar daca ne credem invatati, dresati, echilibrati. Si ca nu  e bine deloc sa ne culcam pe o ureche crezand ca totul va merge de la sine, dintr-o inertie salvatoare.

M-am gandit sa imi pun in fiecare zi telefonul sa sune ca sa nu uit sa duc sau sa iau copiii de la scoli, pentru ca, oricat de absurd ar parea, uneori si mamicile isi pot pierde mintile si, din pricina asta, copiii. Si, apoi mi-am dat seama ca ar trebui sa sune telefonul si ca sa nu uit sa iubesc, sa fiu mai buna, sa zambesc,  sa ma rog, sa nu uit sa-mi scriu articolul pe coffechat. Daca ar fi dupa cate am de facut in fiecate zi, ar trebui sa sune in nestire. Si pentru ca nu se poate, incerc sa retin, totusi, lucrurile esentiale si sa sper ca, atunci cand voi uita, imi voi aduce aminte in timp util…