timpul-venin cu rom!

Inchid ochii..intind mainile…si strang si buzee..

Cum gestionam timpul?

Si zilele mele, si zilele altora au tot 24 de ore. Numai ca unii reusesc sa faca mai multe si altii mai putine in acelasi interval de timp. Unii rastoarna lumile, altii isi rastoarna sperantele cu capul in jos si abdica de la batalii, pentru ca sunt prea multe de facut.

Exista o arta a gestionarii timpului si o maiestrie a stabilirii prioritatilor si ordinii activitatilor. Exista oameni care au puterea sa discearna ce este aducator de foloase de ce este doar consumator de timp, mai ales ca se spune ca doar 20% din ceea ce facem intr-o zi de munca se concretizeaza in ceva util, iar restul de 80% sunt doar activitati cronofage de care nu stim sa ne detasam.

In Occident, exista in firmele mari o rutina stabilita prin politica oficiala a companiei. Cand te angajezi, ti se spune pe unde mergi de la intrare pana la birou, de cate ori ai dreptul sa te ridici de la masa de lucru (cu o marja care sa nu incalce drepturile omului) si, cu maxima precizie, cat zabovesti in pauza de pranz sau de gustare. Sunt locuri in care nu esti angajat daca esti fumator, iar altele in care ti se stabileste cu exactitate cate tigari fumezi si cum recuperezi timpul pierdut in activitatea aceea nesanatoasa pentru tine si inutila pentru companie. Si cred ca, tot mai mult, genul acestea de prevederi apar si in politicile companiilor intrate pe piata romaneasca.

Numai ca noi, cei cu sange balcanic, nu suntem invatati sa muncim astfel. Exista o lentoare boema pe care o avem in miscari si de care nu ne vom dezice niciodata pentru ca ne face sa ne simtim mandri si speciali. Iar in domeniile creative oamenii vor sa fie lasati in cat mai multa libertate, pentru ca orice regula este resimtita ca o incalcare a drepturilor, dar si a obligatiilor lor creative.

Eu fac parte si din tabara celor care ii organizeaza pe altii, si din aceea a celor care nu accepta sa fie ingraditi. Sunt o strutocamila a managementului si a creativitatii si incerc sa fac totul cat mai bine si cat mai eficient, desi, cel mai adesea nu reusesc. Exista niste reguli ale bunei gestionari a timpului? Acolo unde lucrati ati invatat ceva folositor? Sau poate din nevoie, din dorinta de a scapa de graba, ati reusit sa descoperiti cum sa facem ca sa ne ajunga timpul? Daca stiti, va rog, povestiti…

Daruiesc timp

De-a lungul vietii am auzit mereu de oameni care se plang ca nu le mai ajunge timpul! Se dedica intr-atata serviciului incat uita si de ei insisi!

Mi-am dat seama ca cel mai important e sa le oferi celor din jurul tau din timpul tau. Sa ii asculti, sa ii sprijini in momente de cumpana, sa ii indrumi pe cei care iti cer sfatul, sa te bucuri de bucuria lor si mai ales sa nu refuzi niciodata o invitatie la o cafea Jacobs, alaturi de o ciocolata cu lapte Milka.

Ce taiem de pe lista?

Sunt mereu in criza de timp. Zilele si orele nu mai au rabdare cu mine. Si atunci trebuie, aproape in fiecare zi, sa renunt la ceva. Sa tai ceva de pe lista cu obligatii. Sau de pe aceea cu placeri.

O vreme am facut alegerile care mi se pareau cele mai la indemana. Din graba si din lenea de a scotoci temeinic dupa solutii mai bune, am taiat, rand pe rand, de pe liste, refugiile sanatatii si ale frumusetii mele: orele de sport, sedintele de masaj si, din ce in ce mai des, am anulat programarile la coafor. Da, mi-am cumparat un set intreg de cutii cu vopsea de par si am exersat de una singura diverse tehnici de colorare, pana cand am fost nevoita sa ma tund destul de scurt, ca sa maschez daunele iremediabile ale nepriceperii mele.

Intr-o alta perioada, am renuntat la plimbarile mele lungi prin parcuri si nici in oras nu mi-am mai ingaduit sa merg prea des. Au fost vremuri cand, incercand sa fiu cat mai eficienta, am renuntat complet la uitatul la televizor, iar intr-o vreme incercam sa ma dresez sa dorm cat mai putin cu putinta. Insa nimic nu a folosit cu adevarat. Cu cat renuntam la mai multe lucruri de pe liste, cu atat se adunau, parca, altele, din ce in ce mai multe.

Intre timp, am inteles ca nu asta este metoda de a ne gestiona timpul. Am invatat sa imi stabilesc ferm prioritatile si sa fac planificari de la care sa nu ma abat. Atunci cand totusi intervine ceva insemnat care nu-mi permite sa respect planurile dintai, reprogramez cat mai repede cu putinta si ma reasez in noua ordine. Si, chiar daca in felul acesta alung spontaneitatea, duc la bun sfarsit, punct cu punct, obligatiile (si placerile) de pe listele vietii mele aglomerate.

Ce taiem de pe liste? Si ce asezam in loc in afara de intelepciune, de rabdare, de promptitudine? Avem prea multe treburi, iar timpul nu stie sa stea in loc pentru noi, atunci cand nu ne hotaram…

Toate la timpul lor

Ne mandrim, uneori, cu puterea de a ne infrana dorintele, cu taria de a ne feri de riscuri inutile. Adesea, cotiturile prea aventuroase ale vietii nu ne par decat ispite, care merita sa fie ocolite la mare distanta.

Insa de foarte multe ori ne trezim, peste ani, ca regretam ca nu am infaptuit la timp lucruri pentru care apoi s-a facut prea tarziu. Am vrea sa convingem ceasurile sa cunoasca sensuri opuse, desi stim ca nu se mai poate. Si ne oblojim durerea cu pansamentul promisiunii ca, atat cat mai avem de trait, vom cantari mai aprig decizia de a spune Nu.

Sunt, in viata, refuzuri care, desi par semne ale cumpatarii, ne tin departe de propria fericire. Cunosc bine o doamna fina, educata, frumoasa, care a refuzat sa isi urmeze iubitul din facultate, cel dintai, atunci cand acesta a decis sa plece departe de tara. I se paruse, atunci, ca va mai iubi de multe ori, ca inima ei isi va reveni cu usurinta. Ca va uita si va tresari de dragul altcuiva, altcandva, iarasi. “Nu am mai iubit niciodata pe nimeni”, mi-a spus, cand am intrebat-o de ce e tot singura, dupa atatia ani. Si am crezut-o. Si am inteles-o. Pentru ca stiu ca exista iubiri de pe urma carora nu-ti mai poti reveni niciodata cu adevarat.

Cunosc femei oropsite in tratamente istovitoare pentru a putea ramane insarcinate din nou, dupa ce cu ani in urma au renuntat, de buna voie, la sarcini venite firesc si usor. La pavaza scuzei, la umbra adevarului ca nu se simteau pregatite sa devina mame, au amanat decizia, pana cand a devenit imposibila. Si am destui  semeni care, din politete, din lene, din teama, n-au plecat din case in care nu mai erau fericiti, nu si-au urmat iubiri care le-ar fi umplut sufletul si rostul, iar mai tarziu, peste ani, din miezul singuratatii lor privesc in urma si simt ca ar fi trebuit sa indrazneasca mai mult, sa ceara mai mult.

Sa fim mandri ca am trait asa cum se cuvine, judecand dupa normele lumilor, sau sa ne aparam de regretele cumplite pe care mai mult ca sigur le vom avea atunci cand vom intelege ca am vrea, dar nu mai putem da timpul inapoi ca sa ne schimbam istoria? Sa riscam? Sa regretam? Sa asteptam?

Stiu, toate trebuie facute la timpul lor, dar de unde stim care e adevaratul timp potrivit al iubirilor noastre, al indraznelilor noastre, al indoielilor noastre?…

Sanatate e cel mai de pret cadou

As dori,ca in anul care in curand va veni,sa pot sa fiu si eu alaturi de cei dragi,in adevaratul sens al cuvantului,sanatatea de care am mare nevoie sa revina,sa fiu cel care am fost odinioara,sa nu mai depind de sotia mea,care sta alaturi de mine aproape non-stop,sa fiu independent,si sa-mi dea bunul D-zeu zile sa-mi vad si nepoteii de la fetita mea,care acum are doar 15 anisori!.Dumnezeu sa ne binecuvanteze.

Cine mai are loc, cine mai are timp…

Primesc mereu anunturi prin care cineva ma roaga sa iau la mine acasa cate un catel, cate o pisicuta, cate un canar. Nu si cate un copil, desi sunt destui copii pe lume la fel de fara adapost.

Nu vreau sa sugerez defel ca, daca s-ar trimite anunturi legate de copiii frumosi si buni care asteapta prin orfelinate sa le li se lumineze viata, oamenii s-ar imbulzi sa ii ia acasa. Dimpotriva. Chiar cred ca misivele sosite prin posta n-au niciodata efect. Nu cunosc niciun om care sa fi sarit sa adopte un catel numai pentru ca un prieten a trimis un e-mail inspirat sau o poza cat de cat bine facuta. In schimb, am auzit de cativa oameni care au salvat cate-un animalut care dadea sa moara in frig sau in caldura, pentru ca l-au vazut si li s-a facut mila. Si cred ca sunt si cativa crestini care, dupa ce au vizitat vreun orfelinat, n-au mai putut dormi noaptea pana cand n-au salvat vreun sufletel pierdut in iadul celor abandonati de parinti.

Insa eu ma intreb, in lumea noastra tot mai saraca si mai chinuita, cine mai are loc, cine mai are timp pentru a darui din ce are si altor oameni, altor animale, altor suflete? Cine e atat de bun, incat sa vrea sa isi schimbe viata pentru a darui mai departe din bunastarea sau din bucuria lui? Si, ca sa ducem discutia intr-o sfera a concretului… e cineva care ar dori sa ia acasa un catel? sau un orfan? Fiindca eu am primit cateva e-mailuri, si am si cateva adrese…

Timp pentru fericire

Nu cred in iubirile fara timp. Nu dau credit fericirilor grabite. Nu proslavesc domnia clipei in detrimentul veacului. Eu cred ca avem nevoie de timp pentru toate lucrurile insemnate.

Povestea ieri Dori, intr-un comentariu captivant, despre descoperirea psihologilor care au demascat pacaleala pitita sub carcasa sintagmei “timp de calitate”, iar eu m-am bucurat sa constat ca intuitia mea nu m-a tradat de data aceasta. “Am terminat de citit si rumegat cartea lui Zig Zigler,  Secretul casniciei fericite, si am fost de acord cu el cand spunea ca expresia “timp de calitate” petrecut cu cei dragi este o utopie, nascocita de americani pentru a gasi o scuza oamenilor nevoiti sa lucreze cate 14 ore pe zi si care nu mai au timp pentru cei dragi” - a scris Dori. “E o aberatie sa te gandesti ca daca iti petreci doar 30 de minute pe zi cu familia, dar daca este “timp de calitate”, este ca si cum ai fi toata ziua acolo.”

Cred si eu acelasi lucru, de multa vreme, si experimentez pe propria-mi inima incercand sa vad cat de miloasa, sau de nemiloasa poate sa fie secunda in trecerea ei. Incerc sa comprim viata si sa indes truda si bucuria in cate-un cotlon de zi, insa de fiecare data constat ca, totusi, e nevoie de mai mult timp…

Cei trei copii ai mei au fost bolnavi de varicela, iar boala lor, manifestata mai intai la Victor, apoi la Iza si, intr-un final la Ilona, m-a obligat sa stau impreuna cu ei, acasa, mai mult decat am stat oricand in ultimii ani. I-am ingrijit cu dragoste si le-am vegheat cele cateva zile de febra, apoi am avut grija sa le oblojesc bubitele, sa le ung cu mixtura speciala de la farmacie, sa ii apar de frig si de infectii. Si sa ii distrez, ca sa nu se plictiseasca prea tare in exilul lor intins pe aproape o luna de zile.

A fost greu. Si a fost nespus de frumos. Am petrecut nopti de nesomn ingrijorat. Dar si zile de vindecare luminate de o bucurie fara margini. Am inventat impreuna jocuri si am reinvatat, unul langa celalalt, povesti pe care le credeam uitate. Iar dragostea noastra de adulti responsabili s-a facut, parca, si mai inalta, si mai puternica, sub amenintarea bolii, sub fericirea izbanzii ca am trecut cu bine si de incercarea asta.

Oricat de absurd ar suna, am sa-mi amintesc mereu de luna asta asezata sub semn contagios ca de o luna fericita. Ca de o luna in care am fost familie intreaga si unita, in care am trecut impreuna peste ce-a fost rau si am construit un bine consolator si durabil. O luna in care am descoperit ca nu exista mari adevaruri pripite. Pentru ca, din pacate  - sau din fericire?-  avem nevoie de timp pentru a fi fericiti.

Prea sarac sa cumpar lucruri ieftine

Nu stiu daca e un criteriu intelept sa alegi intre doua lucruri uitandu-te mai intai la pret. Nu stiu daca un obiect mai scump este neaparat mai bun. Dar, uneori, pretul este singurul criteriu de alegere la indemana.

Desigur, pentru marea majoritate a cumparatorilor, cautarea nu vizeaza pretul mai mare, dimpotriva. Indiferent cum am fi, bogati sau saraci, toti suntem amatori de chilipiruri si de perioade de reduceri. Se vand intr-o frenezie brizbizurile ieftine si dragute, in timp ce bijuteriile adevarate stau cu anii prin rafturi. Orice femeie din lume pofteste sa dea iama prin magazinele cu rochii colorate de stamba de indata ce simte parfum de primavara. Astimp, magazinele de mare firma scot la vanzare cu discount colectia anotimpului anterior, din care nu s-au vandut decat vreo 30 %…

Si, totusi, zicala “sunt prea sarac sa cumpar lucruri ieftine” se adevereste a fi, adesea, inteleapta si adevarata. De cate ori scotocim printre lucrurile achizitionate de-a lungul timpului, constatam ca, pana la urma, tot cele pe care am dat bani multi ne sunt de folos vreme mai indelungata. De fiecare data cand scuturam dulapurile de vechituri, ne dam seama ca rochiile scumpe, bluzele de firma, lenjeria de buna calitate, pantofii din material fin sunt cele care au rezistat in timp si le putem purta inca si inca o data.

Eu nu fac parte dintre femeile care pun prea mult pret pe haine si accesorii, si nu o spun cu mandrie. Uneori mi-e ciuda ca nu am invatat sa ma pretuiesc mai mult pe mine insami, in asa fel, incat sa mi se para indreptatit orice lux. Dar eu sunt prima ale carei drepturi le tai de pe liste si tot cea dintai care se zgarceste atunci cand vine vorba de obiecte pentru propria folosinta. In schimb, cumpar aproape fara discernamant tot ce-mi cer copiii, probabil ca sa ma simt mai putin vinovata ca petrec prea putin timp cu ei. Numai ca banii nu cumpara viata. Uneori, insa, pot cumpara un pic de timp. Timp care, daca e sa luam in seama ca suntem prea saraci sa cumparam lucruri ieftine, ar trebui folosit la shoppinguri de lucruri scumpe, pe care sa le pastram, daca se poate, toata viata, asa cum vrem sa ne pastram iubirile. Iubirile noastre dragi, ale caror amintiri le cautam prin sertarele adapostite, acolo unde am pus lucrurile cele mai de pret, nu gablonturile care sclipesc in soare.

Timp potrivit

Am iubit, intr-un timp de care imi aduc cateodata aminte, un barbat care nu era niciodata atent cu sarbatorile mele si ale noastre. Nu-mi daruia nici flori, nici martisoare, nici daruri pentru aniversari.

Imi spusese, inca de la inceputul relatiei noastre, ca el nu e genul care sa-si bata capul cu nimicuri. Ca dragostea lui pentru mine nu are nevoie de forme de exprimare atat de comune. In schimb, lui ii erau tare dragi darurile, iar de ziua lui se bucura sa fie aniversat cu fast.

La inceput, am fost convinsa ca nu ma va afecta felul sau nepasator de a fi. Ca cele cateva calitati ale lui absolut extraordinare suplinesc cu varf si indesat noianul de defecte ordinare. Insa, ceva mai tarziu, cand mi-a disparut febrilitatea aceea de inceput, cand ai face orice sa fii aleasa tu ca partenera si esti convinsa ca niciun cusur al lui nu te-ar putea face sa-l iubesti mai putin, am inceput sa suspin dupa o viata normala. Sa astept, sa tanjesc si, intr-un final, sa-mi revendic prin cuvinte limpezi drepturile minime la rasfat si omagiu. Pentru ca indiferenta lui legata de zilele festive incepuse sa imi apara ca o combinatie letala de lene si zgarcenie.

Nu s-a rezolvat niciodata mica noastra mare divergenta. Si, asa cum e lesne de banuit, intre noi s-au ivit mereu alte si alte neconcordante, asa ca, intr-o toamna, am ales sa plec si sa uit. N-am reusit decat sa plec.

In primavara urmatoare plecarii mele, intr-o zi de 1 Martie, barbatul pe care incercam sa-l si uit a venit la mine si mi-a adus intr-o punguta un pumn de martisoare. Pentru toti anii in care nu-si amintise, ori nu-i pasase. Le-am primit si le-am privit cu atentie. Si abia atunci s-a terminat totul. Pentru ca in clipa aceea am inteles ca exista un timp potrivit pentru toate. Si ca lucrurile pe care nu le-am faptuit la vremea lor se risipesc definitiv. Ca gesturile pe care cineva le-a asteptat nu mai au nicio valoare daca vin cand nu mai sunt dorite. Iar martisoarele pe care nu le-am dat in primaverile care au tanjit dupa ele in zadar sosesc in anii in care-i deja prea tarziu…

Pagina urmatoare »