Timp potrivit
Februarie 27, 2010 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Am iubit, intr-un timp de care imi aduc cateodata aminte, un barbat care nu era niciodata atent cu sarbatorile mele si ale noastre. Nu-mi daruia nici flori, nici martisoare, nici daruri pentru aniversari.
Imi spusese, inca de la inceputul relatiei noastre, ca el nu e genul care sa-si bata capul cu nimicuri. Ca dragostea lui pentru mine nu are nevoie de forme de exprimare atat de comune. In schimb, lui ii erau tare dragi darurile, iar de ziua lui se bucura sa fie aniversat cu fast.
La inceput, am fost convinsa ca nu ma va afecta felul sau nepasator de a fi. Ca cele cateva calitati ale lui absolut extraordinare suplinesc cu varf si indesat noianul de defecte ordinare. Insa, ceva mai tarziu, cand mi-a disparut febrilitatea aceea de inceput, cand ai face orice sa fii aleasa tu ca partenera si esti convinsa ca niciun cusur al lui nu te-ar putea face sa-l iubesti mai putin, am inceput sa suspin dupa o viata normala. Sa astept, sa tanjesc si, intr-un final, sa-mi revendic prin cuvinte limpezi drepturile minime la rasfat si omagiu. Pentru ca indiferenta lui legata de zilele festive incepuse sa imi apara ca o combinatie letala de lene si zgarcenie.
Nu s-a rezolvat niciodata mica noastra mare divergenta. Si, asa cum e lesne de banuit, intre noi s-au ivit mereu alte si alte neconcordante, asa ca, intr-o toamna, am ales sa plec si sa uit. N-am reusit decat sa plec.
In primavara urmatoare plecarii mele, intr-o zi de 1 Martie, barbatul pe care incercam sa-l si uit a venit la mine si mi-a adus intr-o punguta un pumn de martisoare. Pentru toti anii in care nu-si amintise, ori nu-i pasase. Le-am primit si le-am privit cu atentie. Si abia atunci s-a terminat totul. Pentru ca in clipa aceea am inteles ca exista un timp potrivit pentru toate. Si ca lucrurile pe care nu le-am faptuit la vremea lor se risipesc definitiv. Ca gesturile pe care cineva le-a asteptat nu mai au nicio valoare daca vin cand nu mai sunt dorite. Iar martisoarele pe care nu le-am dat in primaverile care au tanjit dupa ele in zadar sosesc in anii in care-i deja prea tarziu…
Am uitat copilul la scoala
Ianuarie 25, 2010 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
In primavara anului trecut, intr-una dintre zilele nebunesti ale indragostirii mele, am fost in stare de un gest pe care nu-l credeam posibil: am uitat-o pe Ilona la scoala.
Ma intalnisem cu cel care avea sa-mi devina iubit, si tata al copilului meu, si liman fericit al tuturor ratacirilor mele. Si ne refugiaseram intr-un restaurant micut si intim, aflat undeva langa scoala fetitei. Alesesem eu locul intalnirii, tocmai pentru ca ma gandeam sa fiu aproape de scoala si sa pot sa stau cat mai mult la masa si la povesti cu barbatul de care ma pomenisem indragostita pana peste inima. Si alesesem tot eu ora, ca sa fiu sigura ca am timp destul, cateva ceasuri bune, in care sa ne privim in ochi si sa vorbim despre lucruri pe care n-am avut curajul sa le impartasim nimanui, niciodata.
Inutil sa spun ca am avut grija sa nu raspund la telefon nimanui. Chiar daca telefonul a bazait destul de insistent, nimeni nu s-a aratat a fi atat de important, incat sa simt nevoia sa preiau apelul si sa vad despre ce este vorba. Doar, la un moment dat, intr-o doara am deschis sa citesc sms-ul care mi-a pacanit in telefon. “Sunt mama Alexandrei- te-am sunat de multe ori, dar nu ai raspuns. Ilona a ramas cu portarul, te asteapta sa vii s-o iei”.
M-am simtit atat de vinovata, incat am condus nebuneste si probabil ca am si plans putin pana am ajuns acolo. Si am plans si mai mult seara, cand, dupa ce am stins lumina si am incercat sa ii explic, a douazecea oara, Ilonei, cat de aglomerat a putut sa fie in oras, am incercat sa adorm.
Ma tot gandesc de atunci, ca niciunul dintre reflexele noastre nu este atat de bine format, incat sa ne putem bizui pe el in orice situatie. Ca mintea ne poate juca feste, chiar daca ne credem invatati, dresati, echilibrati. Si ca nu e bine deloc sa ne culcam pe o ureche crezand ca totul va merge de la sine, dintr-o inertie salvatoare.
M-am gandit sa imi pun in fiecare zi telefonul sa sune ca sa nu uit sa duc sau sa iau copiii de la scoli, pentru ca, oricat de absurd ar parea, uneori si mamicile isi pot pierde mintile si, din pricina asta, copiii. Si, apoi mi-am dat seama ca ar trebui sa sune telefonul si ca sa nu uit sa iubesc, sa fiu mai buna, sa zambesc, sa ma rog, sa nu uit sa-mi scriu articolul pe coffechat. Daca ar fi dupa cate am de facut in fiecate zi, ar trebui sa sune in nestire. Si pentru ca nu se poate, incerc sa retin, totusi, lucrurile esentiale si sa sper ca, atunci cand voi uita, imi voi aduce aminte in timp util…
