Dor de batranete

In vreme ce toate prietenele mele fac eforturi sa se simta si sa arate din ce in ce mai tinere, mie mi se face dor, tot mai adesea, de batranete. In clipele noastre tandre, in care stam de vorba, eu si sotul meu ne gandim cum vom fi peste ani. Si e tulburator sa ne imaginam…

Vorbim despre copiii nostri ajunsi oameni in toata firea si despre noi, doi batranei ramasi robii pasiunilor de odinioara, dar ducand un trai cu mult mai tihnit si mai lenes decat ne ingaduim azi. Ne imaginam cum o sa aratam, ce haine vom purta, iar amanuntele desenului din minte ne fac sa radem, fericiti,  avand in suflet dragostea adunata in anii viitorului strabatut cu puterea gandului.

Probabil ca e tot o forma de alinare a grijilor prezentului. Sa te imaginezi in viitor, la capat de drum si de viata, e un fel ciudat de a-ti proiecta o existenta reusita. Noi doi, batraneii din visul trait cu ochii deschisi, suntem dovada ca am trecut cu bine peste toate obstacolele. Ca ne-am facut copiii mari si frumosi, ca i-am crescut cum se cuvine si ca le-am condus pasii catre drumul lor cel bun. Ca iubirea noastra si-a dovedit, prin timp, profunzimea, castigandu-si sansa la eternitate.

Si apoi, intorsi din reverie, ne putem multumi, unul altuia, pentru nemarginirea traita impreuna. Pentru izbanzile de-o viata, pentru puterea de a ramane o familie fericita, iubindu-ne copiii, iubindu-ne unul pe celalalt. Si cu toti anii viitorului purtati in inima, povara pretioasa, ne intoarcem la tineretea de azi. Mai bogati, mai siguri pe noi, mai increzatori in destinul demn si milos care ne-a fost dat.

Tinereţe fără frumuseţe…

Deşi se presupune că ar trebui să scriu o pveste despre micile gesturi pe care le fac eu în fiecare zi, simt că aici nu mă reprezint doar pe mine înusumi, ci o generatie întreaga. M-am uitat peste câteva din celelalte poveşti şi au fost unele chiar foarte bune, însă privind la numele autorilor am realizat că majoritatea sunt scrise de fete/femei. Tocmai de aceea cred că ar fi bine de auzit şi o altfel de variantă. Această variantă, care nu numai că vine din partea sexului opus majorităţii de pe site, ci care vine tocmai din partea unui puşti de 17 ani.

Trăiesc alături de o generaţie obişnuită cu viteza. Tinerii cu care interacţionez zilnic sunt obişnuiţi să facă ceea ce vor sau ceea ce le place în cel mai scurt timp posibil. În toată această viteză pe care o experimentează aş vrea să cred că nu uită de micile gesturi care ne aduc mai aproape. Deşi generaţia mea este catalogata ca fiind una fără respect pentru ceilalţi, una rebelă, eu vreau să cred că mai sunt tineri care ştiu să se oprească pentru un gest mic. Un gest care ar putea face lumea mai bună.

Acum, deşi risc să fiu catalogat ca fiind învechit, pot să spun că mi se rupe sufletul când văd un biet bătrân flămând şi fară adăpost. N-aş îndrăzni să stau pe scaun într-un mijloc de transport în comun în defavoarea unui batrân. Şi nu e vorba numai despre bătrâni, pot la fel de bine să spun despre oameni mai înaintaţi în varstă decat mine sau despre femei. Micile gesturi înseamna defapt RESPECT! Odată ce vom şti să ne respectăm în societate indiferent de categoriile din care facem parte: bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, săraci sau bogaţi, micile gesturi vor fi peste tot.

Nu trebuie să facem gesturi frumoase doar pentru cei dragi. Nu trebuie să ne sacrificăm doar pentru cei apropiaţi nouă, pentru familiile noastre. Ar trebui să ne gândim la fiecare om care trece pe stradă prin faţa noastră ca la o posibila ocazie de a face un mic gest pentru a ne aduce mai aproape. Oare doar familia trebuie sa fie mai apropiată? Eu aş îndrăzni să spun NU! Toţi oamenii ar trebui să devină mai iubitori! Mai iubitori faţă de cei din jurul lor şi mai puţin iubitori faţă de ei înşişi! Astfel am trăi într-o societate creată cu adevărat de oameni, deoarece aceasta în care trăim e denaturată şi stricată! Uneori chiar mă întreb cum au putut oamenii, fiind cele mai inteligente fiinţe de pe Pământ, să se individualizeze atât de mult.

Soluţia, atât pentru tineri cât şi pentru cei “mai puţin tineri” ar fi RENUNŢAREA! Iar când spun renunţare mă refer la renunţarea la sine, la propriile placeri şi compasiunea mai mare pentru cei din jurul nostru. Începe, împreună cu mine, să construim bazele unei societaţi în care MICILE GESTURI SĂ NE ADUCĂ MAI APROAPE!

Eu am luat deja această hotărâre, şi anume să mă gândesc mai mult la ceilalti. TU AI LUAT-O?

Parinti tineri, parinti maturi

Mi-am facut copiii tarziu, cand pentru multe alte femei poate fi prea tarziu. Mi-am trait tineretea in deplina libertate, fara sa stiu exact ce vreau si incotro ma indrept. Apoi, dupa ce am nascut cel dintai prunc, s-a schimbat totul.

Am, insa, prietene care au devenit mame cand eu ma straduiam sa imi iau licenta cu nota maxima, in cea dintai facultate. Copiii lor sunt astazi atat de mari, incat se gandesc la propriii lor copii, iar ele, femeile care au avut curajul de a deveni mame de tinere, isi traiesc maturitatea in deplina libertate, stiind, insa, ce vor si catre ce se indreapta. Marturisesc ca, daca e sa cantaresc situatia la modul abstract, situatia lor imi pare mai buna decat a mea. Alegerea lor mi se arata mai avantajoasa decat aceea pe care am facut-o eu. Dar…

Eu imi cresc copiii mici cu pacea, cu lumina, cu seninatatea tuturor intelesurilor capatate intr-o viata de om. Astimp prietenele mele care au devenit mame in urma cu 20 de ani isi traiesc, inflacarat, iubirile mature, in timp ce urmaresc cu coada ochiului, indragostelile fiilor tineri, ale  fiicelor adolescente. Cei care au devenit parinti de foarte tineri au sansa de a-si trai viata profunda, reala, inteleapta, dupa ce copiii lor se fac mari si pornesc pe drumurile lor, vrand-nevrand independente de cele ale acelora care le-au dat viata. Cei care au devenit parinti mai tarziu, cand si-au sedimentat deja aspiratiile, isi sacrifica linistea si tihna varstei adulte, insa se vor putea bucura de toate nuantele intamplarii miraculoase de a fi parinte. Dar, de fapt, stie cineva cum e mai bine?…

Fotografie de Paul Buciuta / Marea Dragoste

Ea tanara, el batran

Ce le face pe unele femei sa isi doreasca sau sa accepte parteneri cu mult mai in varsta decat ele? De ce se implica uneori femeile tinere si frumoase in relatii cu barbati care le-ar fi putut fi parinti?

Poate pentru ca femeile nu au neaparata nevoie de prima etapa, aceea a atractiei fizice, pentru a se indragosti. Poate pentru ca pentru ele (pentru noi) conteaza uneori mai mult reputatia decat infatisarea. Poate pentru ca puterea, banii, siguranta de sine, metafora stapanita cu maiestrie reprezinta cateodata cel mai eficient afrodisiac.

Pentru barbati nu e la fel decat arareori. Sigur ca admira forta, maretia, inteligenta, indrazneala femeilor, dar pentru ei conteaza infatisarea, prospetimea, senzualitatea, inainte de toate. Si poate ca acesta este motivul pentru care foarte putini barbati tineri se indragostesc de partenere cu mult mai in varsta si aproape niciodata nu depasesc stadiul de aventura, aproape niciodata nu se casatoresc cu doamnele mai in etate decat ei.

Conteaza varsta intr-o iubire? Trebuie sa fim de aceeeasi varsta sau apropiati? Sau, pana la urma, iubirea nu se impiedica de date ale nasterii intamplate departe una de cealalta? Nu am un raspuns. As fi putut, probabil, iubi un barbat mai in varsta. Nu si mai tanar, pentru ca fiecare rid m-ar fi facut sa ma simt mai nesigura. Dar nu e obligatoriu sa fie intotdeauna asa.

“Haide, haide, fata, sa te-astept n-am sa mai pot/Naste-te odata, sa nu fiu batran de tot”, a spus candva un mare poet, plecat dintre noi, dar ramas, fara varsta, in inima noastra.

Forever young

Femeile de la Hollywood nu imbatranesc niciodata. Ele nu fac riduri la coltul ochilor si nu au, pana la moarte, niciun fir de par alb.

Am bagat de seama, vazand-o pe Sharon Stone destul de decoltata, intr-un film in care a fost distribuita pe cand se apropia de 50 de ani, ca nici bustul nu li se vestejeste, ci inainteaza prin ani cu sani fermi si neclintiti din amplasarea lor initiala. Si, desi intreaga planeta se plange de ravagiile celulitei, eu n-am vazut, pe marile ecrane, niciun centimetru de coapsa de doamna care sa aiba aspect de coaja de pomelo.

De cele mai multe ori ma bucur vazand ca visul printului din basmul romanesc intitulat Tinerete fara batranete si viata fara de moarte a prins contur, macar intr-un colt de lume. Insa cel mai adesea, dupa ce ma intreb, fara prea multa convingere, daca voi avea norocul de-a imbatrani la fel de spectaculos, de neridat, de nealterat, cum reusesc sa o faca marile doamne ale cinematografiei, gasesc raspunsuri si ma intristez…

Cum sa facem sa ramanem tineri pentru totdeauna? Si cum sa nu murim niciodata?

50, 40, 30, 20

Vad, din ce in ce mai des, femei care au inscrisa in actele de stare civila o varsta care le situeaza in a doua parte a vietii, dar care arata ca niste fete de 25-30 de ani.

Adoptand stilul americanesc care nu se jeneaza de formulele usurele gen “rosul e noul roz”, “griul e noul negru”, “forty is the new thirty”, ma minunez tot mai adesea de infatisarea femeilor trecute de 40 sau de 50 de ani care, in zilele noastre, arata toate cu macar 10 ani mai putin. Multe dintre ele isi reconfirma noua varsta, afisandu-se la bratul unor barbati cu tot atatia ani mai fragezi decat ele. (Le admir profund pentru investitia in frumusete, dar, personal, nu sunt de acord cu relatiile cu barbati semnificativ mai tineri. Eu sunt tentata sa cred ca, inevitabil, vor sfarsi prost. Cu doar cateva exceptii care sa confirme regula, la un moment dat barbatii isi vor alege partenere mai tinere, lasandu-le pe doamnele lor in etate sa isi traiasca singure anii cei mai grei ai destinului. Dar poate ca este doar o parere gresita, datorata firii mele neincrezatoare si triste…)

Nu doar femeile foarte instarite, ci si cele care au reusit sa se documenteze corect si la timp, apeleaza la tot felul de tehnici menite sa le pastreze frumusetea mai mult decat si-ar fi imaginat bunicile noastre. Botoxul e o delicatesa pentru toti. Acidul hialuronic face minuni, laserul e unealta care inlatura orice imperfectiune, injectarile cu silicon sunt gaselnite iscusite, iar, mai nou, am inteles ca exista un aparat fabulos, care scoate de pe piele petele capatate din pricina soarelui, a sarcinilor sau a varstei, lasandu-ti obrazul sau decolteul atat de proaspat, incat toti vor crede ca ti-ai petrecut viata numai sub umbreluta.

Facem copii pana la 60 de ani, ne imbracam super sexy pana la 55, mergem la discoteca pana la 50, avem amanti pana la 45 si credem in dragoste pana la moarte. Varstele s-au dat peste cap. Bunicile bulversate se crucesc de noul mers al lumii, iar noi, femeile zilelor de azi ne bucuram ca am gasit tineretea fara batraneste si frumusetea fara de moarte. Si ca, astazi, 50 inseamna 40, 40 inseamna 30, 30 inseamna 20.

P.S. Abia astept sa ne terminam curele de slabire, ca s-o invit pe prietena mea la un botox-party:)

Asta am vrut sa fim?

Ma opresc din cand in cand si privesc inapoi peste umar la tineretile mele naive cand totul statea sub semnul lui “mai tarziu, cand va incepe viata…”

Ma revad in poze si in amintiri, ma regasesc in tot felul de senzatii si zvacnete de trairi, pe mine cea care nu incepuse, inca, de fapt, sa traiasca. Aveam doar un noian de planuri, o nemarginire de sperante si cateva obiective clare, de la care promisesem ca nu voi abdica: marea dragoste, familia perfecta, trei copii, casa cu gradina… Nu, nu aveam niciun fel de ambitii legate de cariera. Probabil ca daca as fi avut marele noroc sa gasesc din prima iubirea care sa imi fie de ajuns pentru totdeauna -  si poate ca prima iubire mi-ar fi fost de ajuns pentru totdeauna daca nu am fi fost atat de saraci, incat sa traim totul de azi pe maine - as fi ales, cu bucurie, sa fiu casnica. In cele mai indraznete vise ale mele ma vedeam scriitoare, dar, desigur, si planul asta era proiectat intr-un viitor atat de indepartat, incat nu banuiam nici gustul, nici parfumul, nici fosnetul primei carti.

Ma uit inapoi si ma intreb daca sunt ceea ce am vrut sa fiu. Daca aceasta e casa in care am visat sa stau si daca am familia perfecta. Daca acestea sunt cartile pe care trebuia sa le public si daca marea dragoste e, intr-adevar, cea pe care o traiesc. La unele intrebari raspund cu Da, la altele cu Nu. Si, dincolo de raspunsurile suportabile, raman intrebarile pe care nici nu indraznesc sa le formulez.

Cand privim in urma catre varsta cand inca faceam planuri, ne loveste nemilos intrebarea: Asta am vrut sa fim? Unii ne-am visat cosmonauti si am ajuns soferi. Altii am sperat sa fim pictori si am ajuns contabili…

Putem sa ne raspundem onest la intrebarea: ce-am vrut sa fim si ce-am ajuns? Iar daca putem, raspunsul ne doare sau ne aduce lumina in suflet?

Trufia de a fi tanar

Imi amintesc perfect cum priveam catre cei mai in varsta atunci cand eram foarte tanara: cu politete, dar si cu mila, cu parere de rau pentru ei, cu bucurie pentru mine…Am vazut multi oameni stanjeniti de varsta lor sau de a partenerilor lor. Am auzit, de mai multe ori, explicatii - inutile - adaugate dupa ce isi marturiseau varsta. “Am 40 de ani, dar ma simt inca tanar”. “Sotul meu a implinit 50, dar nu-si arata varsta”.

E o impolitete sa intrebi pe cineva cati ani are. Intrebarea e permisa doar daca esti functionar si completezi o fisa, in care rubrica legata de data nasterii are steluta, deci e obligatorie. Asta pentru ca, de cele mai multe ori, nu ne simtim impacati cu anii pe care ii purtam, iar glumele facute pe seama varstei sunt considerate, intotdeauna, glume proaste. Mi-am amintit de curand de o emisiune a Mihaelei Radulescu in care moderatoarea a paruit-o in direct pe Andreea Antonescu dupa un dialog neinspirat. “Ideal e sa arati ca de douazeci de ani” a spus Mihaela, iar Andreea a completat “tu arati ca de douazeci de ani de cand ai terminat liceul”. Si mana Mihaelei a tasnit catre coditele impletite ale invitatei sale adolescente.

Am fost eu insami stanjenita de mai multe ori, cand mi se parea ca sunt ratacita intr-o mare de oameni care parca s-au inteles sa fie, toti, mai tineri ca mine. Mai demult mi s-a intamplat de cateva ori sa ma atinga cate o declaratie trufasa a vreunui tanar sau vreo gluma mai nesarata facuta pe seama oamenilor avand etati mai inaintate decat ale lor- pentru ca, stiti, stim, tineretea are trufia ei de nedomolit, si am avut-o noi toti, la randul nostru.

Dar, intre timp, am cunoscut oameni mari si admirabili, care mi-au marturisit varsta lor cu mandrie, iar despre dragostea lor, venita fara sa tina seama de riduri, mi-au vorbit cu lumina in glas. Si am invatat ca e absurd sa iti negi varsta, si e ridicol sa ti-o mistifici, asa cum am vazut ca fac destul de multi sau, mai degraba, multe. E inutil si dureros sa incerci sa schimbi ceva ce nu se poate schimba, mai ales ca impacarea cu noi insine e doar o chestiune de alegere. In fiecare dimineata imi aleg varsta pe care o am, viata pe care o duc, dragostea pe care o port in suflet. Le aleg eu, si le transform in cele mai frumoase optiuni cu putinta. Si ma bucur de miracolele care mi-au fost date si de fericirile de care am parte. Si ma inalt peste prejudecati din iubirea pe care mi-o tin treaza si tanara, mai presus de varste, sau de ere, sau de generatii.

Semanam parintilor nostri

Ma aud cateodata vorbind cu vocea mamei. Imi recunosc in voce nu doar inflexiunile glasului ei, ci simt, uneori, ca spun exact cuvintele pe care le-ar fi spus ea intr-un context asemenea.

Ma aud vorbind cu glasul mamei, cu vorbele mamei, si stiu ca, daca as auzi-o pe ea rostind aceleasi lucruri mi s-ar parea, mai mult ca sigur, afirmatii superficiale, sau demodate, sau nepotrivite. Si, totusi, ma pomenesc glasuind, ca si cum nu eu as decide ce spun.

Am tot mai mult senzatia ca semanam cu parintii nostri, chiar si impotriva vointei noastre. De cativa ani incoace, m-am pomenit ca adun de pe strada caini si pisici vagabonzi, cum facea bunica mea cand eram mica, si cum a inceput sa faca si mama mea dupa ce a mai imbatranit. Nu le-am inteles impulsul, pana de curand, cand eu insami nu i-am mai putut rezista, si-am inceput sa cred, onest si ridicol, ca voi putea salva lumea animalutelor abandonate…

Ma uit la colegele mele de liceu si le vad avand astazi, la patruzeci de ani, chipul pe care il aveau mamele lor acum mai bine de doua decenii, cand veneau la sedintele cu parintii. Observ cum ridurile li s-au asezat, nemilos, intr-o constelatie aproape identica celei pe care o purtau pe obraz femeile care le-au dat viata. Si vad acelasi lucru si la mine.

Eu si sora mea samanam tot mai mult cu mama si cu sora ei. La contur si la felul de a vorbi. La modul in care varstele se asaza peste trupul si sufletul nostru. Nu am ales, iar daca am fi vrut sa ne impotrivim, probabil ca ar fi fost in zadar.

Retraim tineretea parintilor nostri si imbatranim la fel ca ei, purtandu-le parca inca o data grijile, poverile, fericirile. Si, intr-o dimineata, ne trezim ca, atunci cand privim in oglinda, nu intalnim ochii nostri, ci ochii parintilor nostri, aflati, paradoxal, la varsta pe care-o avem noi azi. Ii revedem pe cei care ne-au crescut, asa cum aratau ei cand aveau copii mici - pe noi. Si, dintr-o data, se intampla cu noi o minune, pentru ca suntem deopotriva parinti si copii. Avem doar zece ani si privim dintr-un colt catre cei mari, care suntem tot noi, chiar daca avem acum chipul ridat al parintilor nostri si, atunci cand vorbim, cand plangem, cand radem, hohotim cu glasul lor, care s-a asezat in propriul nostru glas.

Sunt tanar, doamna, tanar…

Am vazut multi oameni stanjeniti de varsta lor sau de a partenerilor lor. Am auzit, de mai multe ori, explicatii - inutile - adaugate dupa ce isi marturiseau varsta. “Am 40 de ani, dar ma simt inca tanar”. “Sotul meu a implinit 50, dar nu-si arata varsta”.

E o impolitete sa intrebi pe cineva cati ani are. Intrebarea e permisa doar daca esti functionar si completezi o fisa, in care rubrica legata de data nasterii are steluta, deci e obligatorie. Asta pentru ca, de cele mai multe ori, nu ne simtim impacati cu anii pe care ii purtam, iar glumele facute pe seama varstei sunt considerate, intotdeauna, glume proaste. Mi-am amintit de curand de o emisiune a Mihaelei Radulescu in care moderatoarea a paruit-o in direct pe Andreea Antonescu dupa un dialog neinspirat. “Ideal e sa arati ca de douazeci de ani” a spus Mihaela, iar Andreea a completat “tu arati ca de douazeci de ani de cand ai terminat liceul”. Si mana Mihaelei a tasnit catre coditele impletite ale invitatei sale adolescente.

Am fost eu insami stanjenita de mai multe ori, cand mi se parea ca sunt ratacita intr-o mare de oameni care parca s-au inteles sa fie, toti, mai tineri ca mine. Mai demult mi s-a intamplat de cateva ori sa ma atinga cate o declaratie trufasa a vreunui tanar sau vreo gluma mai nesarata facuta pe seama oamenilor avand etati mai inaintate decat ale lor- pentru ca, stiti, stim, tineretea are trufia ei de nedomolit, si am avut-o noi toti, la randul nostru.

Dar, intre timp, am cunoscut oameni mari si admirabili, care mi-au marturisit varsta lor cu mandrie, iar despre dragostea lor, venita fara sa tina seama de riduri, mi-au vorbit cu lumina in glas. Si am invatat ca e absurd sa iti negi varsta, si e ridicol sa ti-o mistifici, asa cum am vazut ca fac destul de multi sau, mai degraba, multe. E inutil si dureros sa incerci sa schimbi ceva ce nu se poate schimba, mai ales ca impacarea cu noi insine e doar o chestiune de alegere. In fiecare dimineata imi aleg varsta pe care o am, viata pe care o duc, dragostea pe care o port in suflet. Le aleg eu, si le transform in cele mai frumoase optiuni cu putinta. Si ma bucur de miracolele care mi-au fost date si de fericirile de care am parte. Si ma inalt peste prejudecati din iubirea pe care mi-o tin treaza si tanara, mai presus de varste, sau de ere, sau de generatii.