Pana unde iertam?

Mi se spune mereu ca prima dovada a iubirii intregi, neconditionate, este capacitatea de a ierta. Da, sunt gata sa iert ezitarile, gesturile grabite, micile uitari sau stangaciile care apar firesc, din cand in cand. Dar sunt si lucruri de neiertat intr-o iubire, nu-i asa?

Nu stiu inca daca e cazul sa iertam si minciunile. Pentru ca minciunile ascund intotdeauna in spatele lor niste intentii murdare, niste lucruri care pangaresc iubirea. De ce altfel ar trebui sa mintim, daca nu am avea ceva grav de mascat?

Sigur ca ni se intampla sa mintim in interesul cuplului. Sa mintim ca sa ii dam incredere celui de langa noi. Sa-i spunem ca e mai frumos si mai bun decat e in realitate… Sau e posibil sa mintim ca sa fugim de acasa inainte de aniversarea lui, vrand sa punem la cale cea mai grozava petrecere surpriza de care a avut parte vreodata… Dar imi par de neiertat minciunile care ascund legaturi cu alti oameni. Minciunile in spatele carora se afla legaturi sau obligatii secrete, taine tinute departe de urechile sau ochii celui langa care traim…

Si cu adevarat de nesuportat mi se par tradarile. Zvacnetele de dragoste indreptate catre altcineva. Imbratisarile furate. Experimentele amoroase comise departe de ochii celui care ne acorda dragostea si increderea sa. Cum as putea sa iert un barbat care, dupa ce m-a tradat cu altcineva ma mai si minte ca intre ei nu s-a intamplat nimic, ca sunt doar amici nevinovati si ca banuiala mea e nedreapta si dovedeste lispa de incredere in mine? De ce ai ierta o femeie care ti-a pus coarne si apoi a venit acasa, spunandu-ti ca a avut preocupari intelectuale si ca banuiala ta e nedreapta?

Privesc catre trecutul meu si catre trecutul barbatului meu si nu inteleg. Ne contrazicem, eu spunand ca poti sa ierti doar daca iubesti prea mult, asa cum cred ca am facut eu, el jurand ca doar daca nu iubesti deloc, asa cum spune ca a facut el…
Si incercam sa aflam pana unde ierti intr-o poveste de dragoste. Pana la primul gand tainuit? Pana la prima intalnire ascunsa? Pana la primul sarut ilicit? Pana dincolo de atingerea intreaga a trupurilor?

Raspunsurile dor, indiferent in ce ordine ar veni…

A iubi, a ierta, a nu ierta

O prietena a mea mi-a marturisit ca isi iarta sotul care o insala, pentru ca il iubeste. Eu am sustinut ca, daca l-ar iubi cu adevarat, nu l-ar putea ierta.

Ne-am contrazis indelung, aducandu-ne argumente, povestind istorii din trecut si apeland la tot felul de exemple moralizatoare. “A iubi inseamna a ierta”, mi-a spus ea. Si i-am dat dreptate. Pentru ca stiu si eu ca dragostea inseamna iertare neconditionata. Inseamna generozitate, mila, bunatate. Dragostea inseamna sa il accepti pe cel de langa tine asa cum este, fara sa incerci sa il schimbi.

Numai ca eu cred si ca, atunci cand inseli, incalci cea dintai si cea mai insemnata regula a dragostei. Daca simti nevoia sa iti daruiesti inima si trupul unei alte fiinte si, mai mult, treci de la fantezie la fapta, anulezi, astfel, vechea ta relatie. Chiar daca nu ai curajul sa ii marturisesti - inca - partenerului si nici nu te incumeti sa faci drumul pana la tribunal, dincolo de tradarea cu gandul si cu trupul divortul isi cere, de la sine, drepturile. Si mai cred ca cineva care iubeste cu adevarat nu poate ierta tradarea, pentru simplul si clarul motiv ca, atunci cand esti indragostit, gandul ca acela pentru care traiesti si respiri isi imparte sufletul, trupul, atingerile, clipele de tandrete cu altcineva, nu poate fi decat de nesuportat.

Nu stiu cine are dreptate. Nu sunt in stare sa gasesc raspunsul adevarat la o intrebare care doare atat de tare, incat raspunsurile se abat singure de la drumul cel drept. Eu stiu ca nu as putea ierta tradarea, nici macar propria mea tradare n-as putea-o intelege si accepta. Desi stiu si ca, uneori, a iubi inseamna a ierta. Alteori, a nu ierta. Doar inima poate sa aleaga…

Tradari mici si tradari mari

Doar si-au trimis sms-uri. Si cateva e-mailuri. Au vorbit de cateva ori la telefon si, atunci cand au iesit ultima data la cafea, s-au sarutat. Dar lui i-a parut rau. Si eu aflasem oricum. Si n-a continuat.

Si, pentru ca n-au ajuns in punctul acela din care nu mai exista cale de intoarcere, pentru ca nu s-au dezbracat si n-au facut amor, pentru ca nu au ajuns sa isi spuna unul altuia “te iubesc”, chiar daca au umblat nauci cateva luni de zile, purtandu-se unul pe altul in gand, nu se poate spune ca tradarea lor fata de partenerii alaturi de care traiesc in fata legii si a lumii poate fi considerata o tradare mare. Nu. E o mica tradare si poate fi iertata…

Dar daca ar fi ajuns sa faca pe furis planuri de viata si de moarte, daca in orele si zilele lor furate de la randuielile oficiale ale vietii s-ar fi simtit atat de fericiti unul cu altul, incat le-ar fi fost greu sa se intoarca acasa, atunci, da, tradarea lor ar fi fost enorma si de neiertat. Iar daca am fi aflat, s-ar fi cuvenit sa ne despartim pe data, fiindca dincolo de o tradare mare se naste o prapastie enorma.

Am vorbit aseara, la o intalnire emotionanta cu cititoarele, despre tradari mari si mici. Despre iertari generoase si cuprinzatoare si despre neputinta unora de a ierta, de a uita. Si am inteles ca nu exista reguli. Ca unii iarta ceea ce altii considera de neiertat. Ca altii nu iarta nici macar ceea ce nu s-a intamplat, dar ar fi putut sa fie. Ca exista iubiri care se declara eterne trecand peste orice fel de tradari si exista, deopotriva, si amoruri fierbinti, care dureaza putin si se intrerup la prima adiere a ispitei.

Nu cred ca exista tradari mari, mici, mijlocii. Exista doar gesturi ale partenerului pe care le poti accepta si altele peste care nu poti sa treci. Exista slabiciuni si deznadejdi. Si exista consecinte ale derapajelor noastre de la juramintele cuplului, chiar daca derapajele dureaza o clipa sau un an. Nu exista tradari mari sau mici, dar exista iertari de o zi si iertari definitive. Pe care sa le alegem ca sa fim fericiti?

Libertatea in cuplu

“Nu-i umblu prin buzunare, nu-i deschid niciodata telefonul, nu-l intreb unde a fost sau de unde vine, chiar daca uneori intarzie foarte mult. Iar daca pleaca de acasa, nu il sun decat daca a luat ceva foc si nici atunci decat daca sunt sigura ca nu pot stinge incendiul fara ajutorul lui”, mi s-a laudat o doamna eleganta, la o conversatie pe care am avut-o de curand.

Discursul ei avea ceva admirabil si ceva fals, deopotriva. Pentru ca, dincolo de aparenta ei raceala, declara ca isi iubeste sotul profund si patimas si ca nu concepe viata fara el. Iar eu m-am intrebat, mai intai, cum poate o femeie indragostita sa nu cerceteze, sa nu arda, sa nu se perpeleasca, sa nu banuiasca?… Si apoi am incercat sa imi aduc aminte din ce carte proasta am invatat noi, toate, ca, daca mimezi indiferenta se cheama ca esti o doamna, in timp ce daca exprimi ceea ce simti, iubirea si nelinistea ta reala, autentica, inseamna ca esti o femeie de rand…

Se vorbeste mult, adesea in declaratii invatate de altundeva, despre libertatea in cuplu. “Trebuie sa-l lasi liber, ca sa vezi daca se intoarce la tine”; “Trebuie sa-i respecti libertatea”; “Sa-i dai spatiu” - sunt expresii care ne indeamna sa petrecem in mod planificat ore sau zile departe de partenerul oficial, ca sa reinvatam libertatea de miscare. Ca sa ne punem iubirea la incercare si apoi s-o regasim, cu bucurie, langa acelasi om. Eu, insa, nu pricep de ce doi oameni care se iubesc cu adevarat trebuie sa fuga din cand in cand pana la beraria din colt, ca sa-si regaseasca entuziasmul in cuplu. De ce sa nu-l intrebi unde a fost si de ce a intarziat pe un om care e jumate din sufletul tau si care, daca tot traieste impreuna cu tine, impartind patul, banii si bataile inimii, nu ti-ar spune dinainte ce are de gand sa faca si cat va intarzia. De ce sa nu indraznesti sa il suni, cand telefonul de la tine ar trebui sa ii aduca bucurie?

Stiu sigur ca nu poti tine langa tine cu forta un om care nu te mai iubeste. Ca e zadarnic sa controlezi pe cineva care te insala, pentru ca te va trada oricum, intre doua telefoane de verificare. Sunt perfect de acord ca nu foloseste la nimic vigilenta intr-un cuplu in care s-a infiltrat deja raceala sau infidelitatea. Dar nu pricep cu niciun chip de ce sa pretinzi sa nu fii intrebat unde ai fost, daca nu ai nimic de ascuns, de ce sa-ti tii telefonul departe de privirile consoartei sau consortului, daca telefonul e pur si simplu ceea ce a fost programat sa fie, un instrument oarecare de comunicare, nu o cutie a Pandorei, burdusita cu secrete, de ce sa vrei sa fugi de langa omul pe care l-ai ales sa iti fie liman.

Cred ca libertatea in cuplu inseamna sa ii dai celuilalt dreptul sa te iubeasca sau sa nu te mai iubeasca. Intre cele doua extreme s-au indesat, insa, o gramada de ipocrizii care nu ne lasa nici sa murim, nici sa traim. Si cu atat mai putin sa iubim asa cum ne-am dori.

Sa ierti tradarea

Nu cred ca as putea ierta tradarea celui pe care il iubesc. Fac parte din categoria celor care, daca ar fi inselati, oricat de mare ar fi deznadejdea, s-ar desprinde pentru totdeauna din relatie.

Cunosc insa o multime de femei si barbati care, desi stiu ca au fost inselati de partenerii lor, se mandresc cu puterea lor de a fi iertat si de a fi mers mai departe, salvandu-si astfel mariajul. De cele mai multe ori, invoca tocmai dragostea lor nemasurata fata de parteneri, dragoste in numele careia trec peste umilinta si sfasierea tradarii.

Eu cred insa ca atunci cand iubesti cu adevarat, nu poti sa ierti infidelitatea celui de langa tine. Cred ca, daca iubesti, gandul ca omul caruia tu ii dedici fiecare gand al tau si-a dezvelit trupul si sufletul in fata altcuiva este absolut de nesuportat. Si, in opinia mea, doar daca nu mai iubesti complet poti sa treci peste o asemenea intamplare devastatoare.

Stiu sotii mandre ca sotii lor, indragostiti de alte femei, se intorc, totusi, la ele acasa. Pe asemenea femei, aparent docile, le banuiesc de neiubire crasa. Stiu soti care declara ca, desi nevasta le pune coarne, ei n-o parasesc, fiindca le e mila de copii. Sunt cei pe care eu ii suspectez de lasitate, nu de iubire profunda fata de partenerele lor infidele. Pentru ca e foarte greu sa iei viata de la capat. Dar, atunci cand iubesti cu adevarat, povestea de dragoste ia sfarsit iremediabil in ziua tradarii. Cred asta, simt asta, stiind ca eu nu as putea niciodata ierta sau uita. Poate si pentru ca iubesc intotdeauna prea mult, ca sa fie cu putinta sa traiesc mai departe imaginandu-mi imbratisarea lor…

Ce se strica? Ce se repara?

Scriam in cartea mea “Dragostea e un bonsai” ca frunzele care cad nu mai pot fi lipite inapoi pe ramuri si, tot astfel, neintelegerile, tristetile, insingurarile ivite intr-o poveste de dragoste nu mai pot fi vindecate.

Am crezut mereu ca fiecare poveste de dragoste seamana cu un bonsai, pentru ca e delicata si fragila ca si copacelul minune, pentru ca intinde spre cer brate curajoase, pentru ca are nevoie, clipa de clipa, de atentie, de lumina, de grija. Si am crezut si ca, asa cum un bonsai neglijat si neiubit indeajuns se lasa sa moara, tot astfel ceea ce s-a ciobit intre doi oameni care s-au iubit odinioara nu mai poate fi reparat.

Insa, adesea, imi spun ca poate ma insel. Ca exista vindecari pentru tradari incurabile si ca exista uitari pentru dureri care au parut, candva, arse cu fierul rosu in carnea inimii.

Ce se strica iremediabil intr-o iubire in care unul dintre cei doi a facut loc minciunii sau tradarii? Ce se mai poate repara cu adevarat, fara urme si fara cicatrice, atunci cand vrei cu tot dinadinsul sa mergi mai departe in dragostea ta, chiar daca ai avut de indurat obstacole grele? Este dragostea tot un fel de bonsai sau m-am inselat si am sperat prea putin, am cerut prea mult?…

Lista celor tradati in dragoste

Vreau sa va intreb ceva si sa va cer un raspuns onest: ati fost vreodata, oricand de-a lungul vietii, tradati in dragoste?

Cu foarte mici exceptii, aproape fiecare dintre cei care au scris aici au amintit, in  diverse contexte, despre felul in care au fost tradati in iubire. Intr-un fel sau altul, majoritatea oamenilor au trecut prin asta si au ramas, mai mult sau mai putin raniti.  Marturisesc si ca nu cunosc personal niciun om care sa nu fi fost inselat niciodata.  Insa cei care au argumente sa ma contrazica sunt bineveniti, pentru ca nu-mi doresc nimic mai mult decat sa imi fie spulberata convingerea ca nu exista destine amoroase line pe de-a-ntregul.

Deschid o lista si va poftesc sa raspundeti onest: ati fost inselati vreodata? Nu ma refer la partenerul pe care il aveti acum, ci vreau sa stiu fie daca iubitul sau iubita din liceu a evadat din povestea platonica si superba pe care o credeati eterna, fie daca logodnicul a calcat pe alaturi, fie daca sotul sau sotia - din prezent sau din trecut- au avut ori o aventura de-o noapte, ori un amantlac intins pe cativa ani, ori v-a parasit pentru altcineva cu care, desigur, mai intai v-a inselat… Si, desigur, va rog sa raspundeti alegand adevarul si numai adevarul. Si poate ca, la capatul listei, dupa ce ne vom exersa o elementara statistica, ne vom da seama impreuna daca mai exista incredere, si onoare, si cuvant pe pamant. Eu vreau sa cred ca da.

In ce mai credem azi?

Cu fiecare zi care trece,  reperele noastre se risipesc in neant. Oamenii cred tot mai putin in ei insisi si deloc in ceilalti. Iar multi revoltati se indoiesc de Dumnezeu.

Fiecare dintre noi duce cu el macar o poveste de tradare si de deznadejde. Inevitabil, fiecare dintre noi a indurat crunta dezamagire de a fi fost tradat de un prieten. Aproape toti purtam cu noi povara de-a fi fost inselati in iubirile noastre, in asteptarile noastre. Si-atunci ne ferim sa ne lasam prada iluziei ca ne vom mai face vreodata prieteni pentru toata viata. Ajungem sa ne spunem ca nu mai exista iubire adevarata pe lume, doar indragosteli pentru o vreme, doar relatii de convenienta, mezaliante mai bune ca nimic.

In politicieni nu mai crede nimeni de mult. Discursurile lor sforaitoare ne fac greata si, desi suntem in plina campanie electorala, de cate ori vine vorba despre alegeri, nu aud decat oameni care au o singura optiune: sa nu mearga la vot.

Nu mai citim, pentru ca nu ne mai punem mari sperante  in cultura. Poezia e dispretuita intr-o lume prozaica. Iar stirile de la televizor si din ziare le urmarim cu scepticism, pentru ca stim ca presa e vanduta.

Traim vremuri in care e greu sa mai crezi in ceva. Si, totusi, eu imi gasesc puterea sa merg mai departe cu rost, impotrivindu-ma derivei. Cred in dragostea mea si in efectele ei tamaduitoare. Cred in forta confesiunii si in miracolele pe care le poarta in miezul lor cuvantul spus din adancul inimii. Cred in puterea rugaciunii si in nemarginirea credintei. Cred in frumusetea copiilor mei si in puritatea sufletelor lor. Cred in onoare si in demnitate. Cred, nebuneste, ca binele va invinge mereu, ca, desi astazi traim vremuri tulburi, se va face, pana la urma, dreptate in toate…

In ce mai credeti voi?

O certitudine

In toate povestile de dragoste pe care le-am trait pana acum, mi-am pastrat porti secrete de iesire. Iar daca a-ti pastra macar un as in maneca inseamna sa trisezi, atunci, da, recunosc ca am jucat incorect jocul vechilor mele iubiri.

Mi-am pastrat mereu si secrete din trecut, si bani in buzunarul de taina al portofelului. Si mereu am avut si cate un numar de telefon trecut sub un nume fictiv, unde stiam ca pot sa sun in caz de tristete emergenta.  Am raspuns la tradare cu tradare, la meschinarie cu dispret, desi il iubeam pe omul pe care speram, in adancul inimii, sa il schimb. Cand m-am maritat, acum multi ani, m-am bucurat ca masina e pe numele tatei, ca, la o adica, daca ne despartim curand, sa nu avem bataie de cap la partaj. Si apoi, de cate ori m-am indragostit sau mi s-a parut ca m-am indragostit din nou, mi-am luat masuri de precautie ca sa sufar eu mai putin daca va fi sa ne despartim. Si, oricum, am pornit mereu de la premisa ca nu exista relatie perfecta, trebuie sa fii tolerant cu lipsurile partenerului si cu incompatibilitatile dintre voi.

De cand am nascut-o pe Ilona, am invatat, insa, care sunt dimensiunile adevaratei iubiri. Am trait ultimii sapte ani invatand ca dragostea profunda nu cunoaste jumatati de masura si nu simte nevoia sa-si ascunda asi sub manseta. Si abia dupa ce am exersat de mii de ori toate lectiile generozitatii in iubire, m-am indragostit onest, si demn, si iremediabil. E pentru prima data cand iubirea pentru barbatul meu seamana cu aceea pentru copiii mei. Azi nu mai pot sa iubesc conditionat. Asa cum stiu ca orice ar face Ilona sau Victor eu ii voi iubi la fel de enorm, si de disperat, si de definitiv, tot asa stiu ca nu ma voi desparti niciodata de barbatul pe care il port in fiecare gand. Asa cum nu astept rasplata cand fac ceva pentru copiii mei, nu pandesc niciun raspuns la gesturile mele de indragostita. Asa cum nu pot sa beau apa inaintea copiilor mei, tot asa intind, firesc, paharul, mai intai catre el. Si nu din politete sau calcul. Ci pentru ca nu pot face altfel.

“O asemenea certitudine nu poti avea decat o data in viata” imi spune prietena mea, jumatatea mea, descriind dragostea ei si dragostea mea deopotriva, cu o replica dintr-un film al vietii noastre, “Podurile din Madison County”. Si noi am asteptat pe o veranda sa treaca vremea si, intre timp, a venit o mare iubire. Azi rasturnam finalurile scrise de alti scenaristi si ne ducem miracolul pana la capat, certitudinea pana la moarte. Pentru ca altfel nu se poate. Pentru ca, intr-adevar, o asemenea certitudine nu poti avea decat o data in viata.

Foto: Paul Buciuta/artista

A insela sau a nu insela

Eu nu cunosc nicio femeie care sa nu-si fi inselat sotul. Si niciun barbat care nu si-a inselat sotia. Chiar daca lucrurile n-au mers pana la capat, toti cei pe care ii cunosc eu au fost implicati, macar virtual, in cate un flirt mai mult sau mai putin serios.

Asta nu inseamna ca traiesc intr-o lume a moravurilor usoare. Dimpotriva, ma invart printre oameni de toata isprava, care declara ca tin la familiile lor si unii dintre ei chiar o fac cu toata seriozitatea. Dar am tot mai mult senzatia ca viata ne ia pe sus si, din cand in cand, ne trimite cate o ispita care sa ne plesneasca peste ochi cu propriile noastre trufii.

Eu cred si stiu pe propriul meu suflet ca a insela nu inseamna neaparat a ajunge cu cineva in asternuturi. Uneori e de ajuns sa porti pe altcineva in gand, sa spui si sa gandesti lucruri pe care sa nu le poti impartasi partenerului tau, ca sa te incarci cu vinovatia tradarii. Dar in jurul meu vad cu mult mai mult de atat. Am o prietena care, desi e maritata de o viata, tot de o viata isi pastreaza o legatura de taina cu primul ei iubit de care s-a indragostit in liceu. Cunosc bine de tot o femeie care, timp de un an, a avut - in scris- o relatie cu un barbat cunoscut pe internet, de care a fost indragostita nebuneste. Ei nu s-au intalnit niciodata fata in  fata, desi ea era pregatita sa-si paraseasca sotul si sa plece sa traiasca cu alesul sufletului si al megabitilor sai. Dar alesul n-a avut niciodata curaj sa o intalneasca… Si n-a mai fost nevoie sa-i marturiseasca nimic sotului. S-a intors, spasita si devastata de durere, in mariajul ei pe care ar fi vrut sa-l paraseasca, dar n-a mai avut motiv.

O alta amica de-a mea imi povesteste cum acopera ea toate amantlacurile prietenei sale casatorite, care o pune sa minta ca i-a cumparat cadouri, sau a invitat-o la film, sau la un week-end petrecut doar de ele doua la munte.  Iar in ceea ce priveste barbatii, nu, nu cunosc niciunul care sa spuna, cu mana pe inima, ca nu a inselat, macar cu gandul, daca nu cu fapta. Stiu barbati care au o iubire extraconjugala si barbati care invita in patul conjugal - si extra - cate-o duduie noua, ori de cate ori au prilejul . Stiu barbati care au si copii cu femei de care sotia lor nu a auzit niciodata. Stiu…

Vorbesc despre altii nu pentru ca, de la inaltimea pozitiei mele auctoriale, imi permit sa-i critic pe cei din jur. Am trecut eu insami prin tradari grave, prin inselatorii complicate si umilitoare, greu de indurat, ale mele sau ale omului langa care traiam. Ca dovada ca, pana la urma, am sfarsit prin a ne desparti. Si doar astfel am putut ajunge in miezul iubirii mele de azi. Dragostea pe care o traiesc are in ea toata frenezia inceputului, toata nebunia si orbirea indragostelii prin care am trecut cu totii. Dar recunosc ca, in momente de cruda luciditate, ma intreb cat va dura emotia si cat va dainui fidelitatea neconditionata pentru care azi ne simtim atat de pregatiti. Ma intreb daca ispita tradarii pandeste intotdeauna dupa fiecare colt de strada, dupa fiecare colt de inima, chiar si foarte indragostita…

Pagina urmatoare »