Anii cei mai buni

Oricat de tineri am fi, daca privim in urma, putem detecta care au fost anii nostri cei mai buni. Anii de liceu, in care citeam mult si descopeream frumusetea vietii? Anii facultatii, in care ne-am simtit liberi, in care am privit viata cu indrazneala celui care sta sa o infrunte? Anii dintai ai casniciei, in care totul parea posibil numai si numai in doi?

Sau, poate, cei mai buni ani de pana acum au fost cei in care am iubit fara masura, fara conditii, fara asteptari?

Desi am facut chiar facultatea pe care mi-am dorit-o - si pe care cred ca si-ar dori-o orice fata - cred ca anii in care am castigat cel mai mult in lupta cu intelesurile vietii au fost anii de liceu. Au fost anii in care am avut cele mai putine obligatii de indeplinit impotriva vointei mele, si anii in care am fost libera sa citesc, sa scriu, sa cant, sa alerg, sa iubesc fara niciun fel de indrazneala sau speranta.

Daca cineva, daca Cineva mi-ar da dreptul sa traiesc din nou cativa ani din viata mea, sunt sigura ca as alege anii de liceu. Anii in care ma plimbam pe bulevardul cu castani infloriti, in Ploiesti, visand o mare iubire, anii in care iernile erau atat de grele, incat circulatia se oprea, iar eu strabateam pe jos, printre nameti, cei cativa kilometri dintre casa mea si liceul la care invatam. Anii in care gustul primului sarut m-a obligat sa devin poeta, chiar daca am recunoscut asta abia doua decenii mai tarziu.

Care au fost cei mai buni, cei mai frumosi, cei mai generosi ani pe care i-ati trait? Si daca vi s-ar da dreptul la o singura intoarcere in trecut, catre ce epoca a vietii voastre ati intoarce clepsidrele?

Interviuri, intalniri de dragoste

De nenumarate ori, atunci cand fac interviuri, imi dau seama ca interlocutorii mei ar vrea sa isi schimbe trecutul. Inteleg asta din tonul palid pe care il au atunci cand ii intreb ceva de care nu vor sa isi mai aduca aminte si din raspunsurile lor intortocheate.

Si poate ca am un detector al ascunzisurilor, pentru ca eu insami as vrea sa tai din biografia mea cateva bucati in care am simtit intr-un fel de care acum ma dezic. Dar stiu ca nu se mai poate, si atunci incerc sa ma impac cu ce a fost, cu ce am trait.

Intreb uneori despre o fosta relatie, iar ei ma privesc cu ochi uimiti, ca si cum n-ar fi auzit, n-ar fi stiut vreodata ca s-a zvonit asa ceva. Si atunci sunt nevoita sa aduc argumente, sa le amintesc de cate ori au aparut in presa impreuna sau au dat declaratii. “Eh, presa…”, suspina ei, incercand sa nu minta in cuvinte, dar sa transmita un mesaj valabil cateodata, dar nu chiar atat de des pe cat se spune: acela ca nu intotdeauna ceea ce citim in ziare este purul adevar.

In alte situatii, dau peste o tehnica ce se raspandeste tot mai mult, care ma obliga sa ripostez pe loc. “Te rog, nu ma intreba asta”, imi spune cate cineva, iar eu ma vad nevoita sa ii amintesc ca suntem la un interviu la care a consimtit de buna voie si ca are dreptul sa raspunda cum vrea sau sa spuna ca nu vrea sa raspunda, dar nu sa imi ceara mie sa joc rolul de personaj pe care nu-l intereseaza un amanunt interesant al evolutiei sale.

Si tot din ce in ce mai des, ma lovesc de rugamintea ulterioara realizarii interviului, de a renunta la anumite pasaje. “Ti-am povestit, dar m-am lasat luat/a de val, nu trebuia sa spun ce am spus”…

Un interviu e ca o intalnire de dragoste in care ti-ai pus mari sperante. Dar nu intotdeauna suntem perfect compatibili cu cei care ne-au scos in oras. Si nu mereu avem intalniri reusite. Insa, uneori, intamplarea poate fi atat de profunda, de rodnica, de creativa, incat n-o vom uita niciodata.

Ce facem cu amintirile?

As fi vrut sa traiesc o singura dragoste, sa impart viata cu un singur om care sa fie martorul tuturor implinirilor sau nedesavarsirilor mele. As fi vrut sa imi gasesc drumul inimii de la prima tresarire indragostita.

Dar nu e niciodata atat de simplu pe cat ne-am dori. Viata ne ademeneste pe cai intortocheate, folosindu-se de propriile noastre slabiciuni. Tineretea e, de cele mai multe ori, taramul incercarilor si, mai ales, al erorilor.

Stivuim in suflet istorii terminate abrupt si asezam una peste alta intamplari care apoi ne fac sa nu mai credem in sansele unei iubiri nemuritoare. Iar atunci cand, in sfarsit, gasim, totusi, dragostea cautata o viata, descoperind-o nu prin meritul nostru, ci prin mila soartei care se rastoarna intru noroc, nu mai suntem in stare sa ajungem la prospetimea credintei dintai.

Ce facem cu amintirile venite dinspre viata traita? Cum stergem din gand tradarile faptuite inainte de vreme, cum uitam ca omul pe care il iubim a mai iubit de o mie de ori inainte sa ajunga la noi? Cum spalam umbrele copacilor de parfumul saruturilor schimbate candva? Cum curatam filmele de amintirea mainii pe care am strans-o altadata, privindu-le? Cum facem trecutul sa devina trecut?

Eu, una, nu stiu.

Prezent, trecut

Din cand in cand mi se face atat de dor de copiii mei cand erau mici, incat imbratisez, inlacrimata, copiii altora. Iau in brate prunci aflati la varste de care mi-e insuportabil de dor, iar seara adorm cu puii mei in brate, inclestata de rasuflarea lor. Ca si cum as vrea sa opresc timpul in loc, macar pentru o noapte. Macar pentru un vis.

Am aceeasi nostalgie dureroasa pentru tot ceea ce tine de trecut, fara ca asta sa insemne ca nu-mi iubesc prezentul. Copiii mei sunt desavarsiti in frumusetea lor de astazi, iar adoratia pe care le-o port nu are nevoie de explicatii. Dar as vrea, printr-un miracol, sa-mi ramana mie in toate ipostazele varstelor pe care le strabat. Sa le pastrez pentru totdeauna inocenta, dragalasenia, amintirile, sa-i pot purta in brate si sa ma mandresc cu felul splendid in care au crescut, deopotriva…

Iubirea mea de azi are frumusetea povestilor asumate, intelese, dorite. Dar ma sfredeleste cateodata dorul de zilele in care abia imi cunosteam barbatul si-i descopeream, ezitant, toate trasaturile, toate defectele, toate splendorile. Mi-e dor de zilele in care asteptam sa il vad doar pentru un minut sau pentru o ora si as vrea sa pot recupera de undeva tremurul, speranta, nestiinta din zilele de inceput ale dragostei noastre. Vreau sa pot pastra in miezul indragostit al certitudinii mele de azi fiorul indoielii dulci, aripa bucuriei de a face primii pasi in doi, chiar daca pasii aceia nu par sa duca prea departe.

Nu inteleg daca tine de ciudatenia mea de Rac indaratnic, dar imi traiesc cu bucurie prezentul, sfasiindu-ma, totodata, de dorul trecutului. Si nu stiu daca pot sa ma vindec de vesnica mea balansare intre epoci ale inimii, si nici nu stiu daca vreau, si nici nu stiu cum ar fi, daca n-as mai tanji…

Pe vremea mea

Nu stiu daca e un semn ca am imbatranit, dar, in ultimul timp, spun tot mai des “pe vremea mea”…

Cand copiii imi spun ca nu vor sa mearga la dentist si protesteaza vehement, incercand sa ma convinga ca ei trebuie sa ramana acasa si sa fac eu ce-oi face, dar sa nu mai insist, imi amintesc ca, pe vremea mea, nu am fi indraznit niciodata sa ne contrazicem parintii in asemenea hal. Ca tot ce spuneau mama sau tata era litera de lege, indiferent daca ne convenea sau nu ce aveam de facut.

Atunci cand vad copiii cum stiu pe de rost toate functiile alambicate ale telefoanelor mobile sau ale computerelor, in vreme ce eu abia ma descurc printre butoane, imi spun ca, pe vremea mea, un copil de 6-7 ani n-ar fi izbutit cu niciun chip sa priceapa lucrurile pe care le pricep ei.

Cand reusesc sa fac cate-un transfer bancar alambicat sau sa-mi cumpar ceva din cealalta parte a lumii, folosind o bucata de plastic pe care sunt stantate cateva cifre, imi spun ca, daca mi-ar fi vorbit cineva, in copilarie, despre asemenea minuni, as fi crezut ca a citit prea multe carti de Jules Verne. Pentru ca, pe vremea mea, nu mergeam atat de departe cu indrazneala gandului…

Atunci cand aud de mari tradari in iubire, sunt tentata sa cred ca, pe vremea mea, barbatii erau, parca, mai statornici, iar femeile inca nu invatasera ca sunt atat de egale cu barbatii, incat li se ingaduie si lor sa insele. Atunci cand imi saruta mana cate-un domn politicos, ma gandesc ca e un obicei pe care il intalneam mai des pe vremea mea. Si, uneori, chiar si cand primesc o floare, un compliment, un dar, ma gandesc ca odinioara mi se intampla mai des sa am de-a face cu galanteria.

Fie ca idealizez, fie ca imi aduc aminte, de fapt constat doar ca exista o vreme a mea, si un rastimp al altora. Ca mi-am revendicat o bucata de timp si am pus stapanire pe el, si ca acum mi se intampla, adesea, sa ma simt musafir in vremea altora. Care, marturisesc, nu mi se pare niciodata la fel de frumoasa pe cat era vremea mea.

Cum sa-ti amintesti de dragoste

Atunci cand mi se intampla sa ma indoiesc de dragostea mea, atunci cand mi se pare ca am toate drepturile din lume sa asez sub semnul intrebarii constructia miraculoasa a iubirii mele, imi rezerv un ragaz in care sa-mi amintesc cum a fost cand m-am indragostit.

Cand mi se arata greu drumul inainte in dragostea mea - pentru ca, uneori, imi e greu, recunosc -, fac acelasi exercitiu menit sa imi vindece nelinistile: imi amintesc de zilele in care m-am indragostit. Imi dau dreptul, imi dau sansa sa imi aduc aminte cum umblam pe strazi, beata de lumina si de soare, uluita ca lumea intreaga s-a rasturnat si s-a facut de o mie de ori mai frumoasa. Ma oblig sa retraiesc starea aceea ciudata de visare si de melancolie, sa simt din nou intreaga frumusete a lumii ca pe o povara atunci cand n-o privesc in aceeasi clipa cu el. Ma refugiez din nou in lumea in care toate simturile mele se asaza la panda in asteptarea pasilor lui, in care uit de foame si de sete, in care nu dorm decat ca sa-l visez, in care nu ma trezesc decat ca sa-l astept, din nou…

Cand mi se pare greu sa ma lupt cu ranile si poverile trecutului nostru, imi amintesc cum, inainte de a ne lamuri unul altuia intelesurile si rosturile, as fi fost in stare sa schimb o eternitate petrecuta fara el pentru o singura secunda de dragoste impartasita. Imi amintesc ca as fi dat un an din viata pentru o imbratisare si as fi lasat toate raurile lumii sa sece, fiindca numai sarutul lui mi-ar fi putut ostoi setea.

Si-apoi mi-e mai usor sa merg inainte. Pentru ca inteleg ca, daca ar fi sa o iau din nou de la capat, n-as ezita nicio secunda sa-mi aleg aceeasi dragoste. Pentru ca pricep ca o mare iubire nu merita sa fie manjita de ezitari marunte. Pentru ca imi amintesc cat de mult il iubesc, chiar si atunci cand mi-e greu sa inaintez printre umbre.

foto: Paul Buciuta/artista/Tango

Ce e fericirea

O stare. Un vis. O speranta. O dorinta. O himera. Un liman. O minune. O revelatie. O nebunie. O mirare. Un drum. O lacrima.

Stiu sa definesc fericirea intr-o mie de feluri, si totusi nu stiu nimic despre ea. Incerc sa mi-o amintesc si s-o recompun din farame, ca s-o pot descrie asa cum am trait-o. Pentru ca stiu sigur ca am trait-o. Insa constat ca imi e imposibil sa mi-o readuc in suflet atunci cand o strig.

Am invatat la scoala ca senzatia de durere nu poate fi reprezentata mental. Poti recladi in minte tot ceea ce ai vazut si aproape tot din ceea ce ai simtit, dar nu poti sa recompui in minte durerile trupului. E, probabil, o forma de protectie incastrata in genele noastre, un protest al trupului fata de ororile vietii.

Insa incep sa banuiesc ca la fel stau lucrurile si atunci cand vine vorba despre fericire, cel putin in ceea ce ma priveste. Si, desi mi-e greu sa accept o astfel de explicatie, singura justificare pentru o asemenea farsa a naturii este ca ar vrea sa ne fereasca de dezamagirile de fiecare clipa. Daca am putea sa ne reprezentam toate cotloanele miraculoase ale fericirilor traite, nimicurile de zi cu zi ne-ar deveni, prin comparatie, de nesuportat. Daca am putea sa ne retraim fericirile in gand, ne-am refugia in amintiri ca intr-un drog. Am umbla prin lume cu ochii inchisi ca sa ne daruim reveriilor, si ne-am zdrobi cu totii de ziduri, de masini, purtand pe buze zambete splendide. Zambete nascute din evocarea fractiunilor de secunda care ne-au fost date candva, intr-un trecut de care ne amintim perfect, dar al carui parfum nu ni se va mai darui niciodata la fel.

Nu stiu ce este fericirea. Si nu-mi amintesc decat ca am trait-o. Si ca mi s-a parut  o stare, un vis, o speranta, o dorinta, o himera, un liman, o minune, o revelatie, o nebunie, o mirare, un drum. O lacrima.

Lucruri care nu se pot schimba

Trecutul. Lungimea picioarelor. Parintii si rudele. Tara in care ne-am nascut. Parul drept sau ondulat. Moartea celor plecati. Gafele. Varsta. Vergeturile. Pentru toate celelalte, vorba reclamei, exista Mastercard.

Traim intr-o epoca norocoasa in care, cu putina stradanie, putem schimba aproape totul. In copilaria si in adolescenta mea nu mi-as fi putut imagina niciodata ca se va ajunge aici sau, mai degraba, n-as fi indraznit niciodata sa am asemenea sperante. Astazi, daca ai angoase, te duci la psihoterapie. Daca ti s-a asezat prea multa grasime pe solduri, fugi la chirurgul estetician. Daca ti se pare ca ai facut prea multe riduri, onorezi invitatia la un botox-party. Daca nu-ti place cum esti perceput de ceilalti, iti iei mai intai un stilist, dupa care un PR. Daca nu-ti convine tara ta, iti faci formele de emigrare in alt colt de lume.

Am vrut dintotdeauna sa schimb cate ceva in viata mea si, pe parcursul trecerii anilor, s-au adaugat alte si alte nemultumiri. In copilarie, mi-am dorit sa schimb casa in care locuiam, apoi relatia dintre parintii mei. Pe masura ce am crescut, mi-am dorit din ce in ce mai mult sa arat altfel decat aratam.  Dupa care am nazuit sa gasesc un alt final povestilor mele de dragoste. Iar apoi sa fac in asa fel, incat sa le uit cu totul, ca si cum nu le-as fi trait niciodata.

Mi-a luat patruzeci de ani sa pricep ca sunt lucruri pe care le poti schimba daca te straduiesti foarte mult - sau daca ai foarte multi bani ca sa platesti pentru asta -  si lucruri care nu mai pot  fi schimbate niciodata. Nu poti drege relatia dintre parinti si nici propriile tale iubiri nu le poti face sa curga asa cum ti-ai dori, daca ele au pornit prost si continua anapoda. Nu-ti poti schimba trecutul acela gravat in sufletul tau, doar il poti, eventual, cosmetiza pentru cei din jur. Nu poti sa fii mai inalta, si nici mai tanara - poti doar sa faci lifting si sa porti tocuri. Si, dupa ce am inteles ca nu am cum sa ma lupt cu propriul meu destin, m-am hotarat sa traiesc alegandu-ma pe mine insami in fiecare zi. Imi aleg varsta si infatisarea ca si cum ar fi cele mai bune pe care le-as putea avea. Imi aleg casa si familia si le fac sa fie cele mai frumoase si cele mai fericite. Imi aleg trecutul si il accept asa cum este. Ma iert pentru greseli si merg mai departe asumandu-mi tot ce sunt, tot ce am, pentru ca, din pacate, sau, uneori, din fericire, sunt lucruri care nu se mai pot schimba niciodata.