Trup sau suflet?

Exista iubiri in care se intalnesc doar sufletele, iar legaturile profund spirituale nu au nevoie de intersectari carnale. Si sunt povesti de dragoste si patima in care conteaza, mai presus de toate, atractia dintre trupuri.

Vad mai ales cupluri de tineri in care cei doi s-au ales unul pe celalalt dupa citerii care tin exclusiv de nabadaile simturilor. Aflati la varstele marilor dorinte, adolescentii se arunca unii in bratele celorlalti, convinsi ca limanul trupului este si cel al dragostei.

Stiu si multe cupluri in care cei doi fie gandesc si inteleg lumea la fel, fie s-au repliat unul langa celalat dupa un sir de esecuri amoroase anterioare si, la un moment dat, au decis ca e timpul sa isi gaseasca un suflet langa care sa incerce sa se simta mai putin singuri. Abdicand de la pretentiile de odinioara ale trupului.

Care dintre comuniuni e mai insemnata intr-o iubire durabila? Cea a sufletului sau aceea a trupului? Poate rezista o relatie in care partenerii au minti compatibile, dar nu sunt atrasi unul de celalalt dupa criteriile epidermice? Dar o poveste de dragoste in care exista doar patima, atractie, sange fierbinte si imbratisari memorabile, insa nu si o comunicare profunda la nivelul mintii si al sufletului?

Eu inclin sa cred ca atractia spirituala poate aduce dupa ea, in timp, si atractia trupurilor. Ca doi oameni care au multe de vorbit si de impartasit unul cu celalalt ar putea ajunge sa se doreasca unul pe celalalt, chiar daca nu au simtit asta de la inceput. Dar nu stiu daca exista atractii ale trupurilor atat de serioase, incat sa poata rezista in timp, sa se lupte cu blazarea sau cu  rutina.

Categoric, ideal ar fi sa ai si suflet si trup, in proportii iscusit asezate in formulele inefabile ale amorului. Dar, pentru ca rareori exista relatii perfecte, facem compromisuri, mai mici sau mai insemnate, renuntand la pretentii fie pe planul cautarii sufletului-pereche, fie abdicand sa mai credem ca fiecare trup are o jumatate a lui de care s-a desprins candva, si numai prin iubire s-ar mai putea  intregi.

foto: Paul Buciuta/artista/Tango

Frumosi si urati

Am ras o viata intreaga de sintagma conform careia frumusetea interioara conteaza. Mi s-a parut mereu o platitudine la care fac apel divele ipocrite si am completat intotdeauna in gand o asemenea afirmatie cu gluma - proasta – conform careia detinatorii de frumusete interioara ar trebui sa se intoarca pe dos.

In dialogurile mele cu dive, am auzit de multe ori formula de mai sus si poate ca asta a bagatelizat-o in ochii mei. Am inscris-o automat in seria de raspunsuri standard de genul “cel mai mare defect al meu este prea marea incredere in oameni”, “compromisul cel mai insemnat pe care l-am facut a fost ca m-am mutat in Capitala” sau “eu nu mint niciodata”. Am batut cu pumnul in masa (si cu soldurile de perete, ca sa le turtesc) si mi-am spus, singura, ca, de fapt, frumusetea exterioara e singura frumusete care ne schimba viata, ca trebuie sa ne luptam sa fim mladioase, aranjate, cochete si sexy daca poftim la o cat de mica sansa la fericire. Dar, in timp, am invatat sa ma uit cu mai multa atentie la oameni si, prin natura profesiei mele, la fotografiile lor. Si am constatat ca, intr-adevar, frumusetea dinauntrul nostru aduce, intotdeauna, cu mult mai multa lumina, si farmec cu mult mai adanc decat cea pe care o vezi la prima privire. Oamenii destepti, luminati, cu spirit ales, sunt frumosi indiferent de trasaturile lor. Eu n-am vazut niciodata un om intelept si talentat care sa mi se para urat. In schimb, am vazut destule femei cu trasaturi impecabile care erau slutite de privirea tampa sau plina de venin, indeajuns de multi domni considerati sex-simboluri care aveau sufletul otravit de imoralitate si de nepasare, iar asta ii facea sa-mi para urati in toate fotografiile si in majoritatea intalnirilor pe viu. Am priceput, dupa destula vreme, ca degeaba ai fruntea bombata daca ai sufletul tesit, si ca in zadar ti-s ochii violeti si tiviti cu gene intoarse daca privirea e goala de orice gand, iar seninatatea de sub pleoape e dovada unui IQ jalnic.

Sigur ca cei mai frumosi dintre pamanteni sunt cei care au si sufletul si trupul frumos. Ei sunt norocosii, alesii, cei mai apropiati de lumea zeilor. Dintre ei se recruteaza marile vedete, personajele ultracarismatice pe care le adora intreaga planeta. Marilyn Monroe n-ar fi fost considerata nicicand frumoasa intregului pamant daca trupul ei apetisant nu ar fi adapostit in el o delicatete induiosatoare, o tristete fina si nobila, o feminitate completa, senzuala, inteligenta. Audrey Hepburn nu ar fi fost declarata cea mai frumoasa femeie a tuturor timpurilor daca silueta ei superba, fragila, profilul ei perfect nu ar fi fost asociate cu o regalitate a gesturilor si a gandurilor, cu o inteligenta vie, rasfranta in fiecare inflexiune a glasului. Nu cred ca Meryl Streep sau Barbra Streissand au fost vreodata tratate ca femei urate, desi trasaturile lor imperfecte nu le-au asezat, dintru inceput, in categoria celor daruite cu nuri. Si, totusi, amandoua au trait vieti de impliniri si iubire si au jucat credibil, splendid, magistral, roluri de femei divine. De foarte multe ori nu poti avea si trup perfect si spirit chipes… Dar eu cred tot mai profund ca ai sanse sa apari in fata lumii ca un om frumos daca esti dotat cu un suflet nobil si expresiv, de care cei din jur se pot indragosti pentru totdeauna. Cei care poftesc doar la cate un decolteu indraznet sau la o silueta cu masuri perfecte si nu primesc nimic mai mult de atat, s-ar putea sa se plictiseasca repede si, in scurt timp, sa li se aplece de deliciile unei splendori de suprafata.