Uita cineva acuzatiile?

Exista un sistem juridic care, teoretic, te absolva de vina, dupa cate un proces lung si istovitor, daca acuzatiile s-au dovedit nefondate.  Si exista si un sistem moral care te face iertat, oricat de mari si de reale ti-ar fi vinile. Dar uita cineva relele care au fost spuse ori, si mai rau, facute?

Cei care au trecut prin cate un scandal public stiu ca, de fapt, nimeni nu mai uita acuzatiile. In zadar ne straduim sa publicam pretutindeni sentintele binevoitoare. Oamenii retin ceea ce le este mai placut aducerii aminte. Informatia care, la o adica, sa poata declansa o barfa suculenta. ‘Nu degeaba a fost acuzat cutare de… Chiar daca l-au absolvit, nu iese fum fara foc”. Asa ca am retinut cu totii ca Michael a fost pedofil, ca Edmond Dantes era hotoman, ca Marius Moga a facut plagiat si ca Alba-ca-Zapada era prea lacoma, si nu s-a abtinut de la mar.

Suntem setati sa tinem minte relele pe care le-am auzit sau care ni s-au spus, desi uitarea ne-ar izbavi de multe convulsii, de multe nefericiri, de multe cosmaruri. Eu nu pot sa uit cuvintele grele pe care mi le-a azvarlit cineva, cu furie sau cu dreptate, si chiar daca ma port ca si cum le-as fi uitat, nelinistile ma hartuiesc in vis si ma condamna la cearcane si deznadejde. Raspund zambind si necunoscutilor care ma iau la intrebari, pe strada sau pe bloguri, dar si celor care ma condamna indraznind sa ma priveasca in ochi. Dar apoi ma infurii de nedreptatea care mi s-a facut, ma prabusesc de durerea amenintarilor pe care niciun dusman nu le-ar fi meritat, cu atat mai putin cineva drag, si inteleg, inca si inca o data, ca nu avem dreptul sa ne jucam cu vorbele.

“O fapta rea o indrepti cu o fapta buna”, spunea Ileana Vulpescu. “O vorba rea n-o indrepti cu nimic”. Mi-a citat gandurile scriitoarei un om care mi-a scris cele mai frumoase cuvinte din lume, acelasi om care mi-a spus, privindu-ma in ochi, ca nu a existat niciodata. Dar asta este o alta poveste…

Buna, jurnalule!

Nu am tinut niciodata un jurnal. Mi-am notat sporadic, cate ceva, in cate o calatorie, dar cel mai adesea am pierdut caietul cu insemnari. Iar acum imi pare cumplit de rau de toate amintirile pe care le-am ratacit.

As fi vrut sa-mi fi notat undeva toate semnele indragostirilor mele, toate manifestarile iluziei crescande, toate simptomele nebuniei mele amoroase dand in clocot. As fi vrut sa transpun in cuvinte, cat inca erau proaspete, si manifestarile primelor indoieli, sa descriu gustul primelor lacrimi cat inca le simteam pe buze urma sarata si deznadajduita.

Imi pare rau ca nu am notat cu atentie, cu grija, toate culorile emotiilor mele din clipa in care am inceput sa simt in pantec o noua viata. Mi-e ciuda ca nu am fost in stare sa completez nici macar paginile cartilor pentru bebelusi, pe care le-am primit in dar de fiecare data cand am nascut, si care mi-ar fi ingaduit sa tin minte exact macar datele cand copiii au spus primul cuvant, cand au facut primul pas, cand le-a iesit primul dintisor.

Suntem prea mandri sa recunoastem ca vom uita… Iar atunci cand ne patrunde emotia enorma a cate unei intamplari miraculoase, suntem gata sa juram ca nu vom mai uita niciodata. Dar trec anii si ne luam cu viata si cu grijile fiecarei zile, cu visele fiecarei nopti, si ne dispar din minte nu doar datele la care ni s-au intamplat lucruri insemnate, ci si faptul ca le-am trait cu adevarat. Persista mai trainic amintirile rele, nemultumirile sau revoltele pe care n-am reusit sa le ostoim in noi.  Iar frumusetea se lasa mai repede furata de trecerea zilelor, memoria noastra e mai predispusa sa lase sa scape intamplarile bune, intalnirile dragi, evenimentele norocoase care ne-au marcat cate o zi, cate-un timp, cate-un anotimp… Si-atunci ar trebui sa avem curaj si sa notam in fiecare zi, asa cum vedem ca face cate-un personaj romantic din filmele americane: Buna, jurnalule! Azi am fost fericit…

Cand spui exact pe dos

Mi se intampla sa spun, uneori, lucruri exact pe dos fata de cele pe care le gandesc. Cand ma intreba cineva daca m-am suparat… Cand un barbat pe care l-am iubit imi cere voie sa ma paraseasca…

Am reascultat de curand cantecul celor de la Poesis, Elegie, pe versurile lui Zaharia Stancu:

“am uitat de mult cum arati,
dar poate ochii-ti erau albastrii,
parul aprins ca padurile toamna,
mainile mici, si viorii

am uitat de mult cum vorbesti,
dar parca aveai glasul scazut.
mai aud, ca prin vis, o vioara
inganand in trecut

nici nu-mi pasa de tine, nu-mi pasa
dac-ai murit, daca traiesti…
doar o ciuda smintita ma zbuciuma.
cresti din zapezi si matasa”

Si mi-am dat seama ca, uneori, cand ne doare prea tare o decizie a altuia, o intamplare asupra careia nu am avut putere, un gand nascut din mintea altcuiva, nu mai avem curajul sa spunem ce simtim. “Nici nu-mi pasa de tine, nu-mi pasa”, le spunem celor pe care ii iubim cu deznadejde, dar stim ca dragostea lor nu ne mai poate ocroti de tristete. “Am uitat de mult cum arati”, le soptim in gand, cu zambet inghetat, celor al caror chip il purtam pe vecie in suflet si in gand, carora le-am putea desena, oricand, din memorie, conturul obrazului, linia coapselor, profilul admirat indelung…

“Te deranjeaza daca plec?”, mi-a spus intr-o zi un om care as fi vrut sa ramana langa mine pentru totdeauna. “Mergi cu bine”, i-am raspuns, si am ridicat mana sa-l inchin, sa-i fie drumurile aparate de primejdii.  Ani la rand, apoi, m-am intrebat cum ar fi fost daca as fi spus ce gandeam. Daca l-as fi implorat sa ramana. Dar am avut ragaz -aceiasi ani- sa-mi dau seama ca, uneori, cand bataliile au fost pierdute de dinainte de-a incepe, in numele unui rest de demnitate, avem chiar si dreptul sa mintim.

Sa ne regasim parintii

O vreme, ei sunt reperul cel mai insemnat pe care il avem in viata. Apoi ne desprindem, sau chiar ne dezicem de ei. Cand incepem sa ne uitam parintii?

Imi amintesc cat de legata eram de mama in primii ani de viata, cat de frica imi era sa merg pe strada fara sa ma agat de mana ei mica, subtire, care insa mie mi se parea cea mai puternica pavaza pe care as fi putut-o avea. Cat de tare tanjeam dupa noptile in care parintii mei sa ma lase sa dorm intre ei, si cat de dependenta am fost de aprobarea lor, de laudele sau criticile lor blande, in anii de scoala.

Nu stiu cand s-a produs ruptura. La un moment dat, am inceput sa le ascund cate ceva. Faptele prea indraznete ale adolescentei,  pentru care stiam sigur ca m-ar fi certat cu asprime, nu le-am impartit cu ei. Nu mi-am gasit la timp cuvinte in care sa asez povestea primului sarut sau a intaiului fum de tigara, iar despre prima noapte de dragoste bineinteles ca nu le-am vorbit niciodata. Cu mama nu mai voiam demult sa merg de  mana, iar parerea lor nu mai conta aproape deloc… Au venit apoi anii in care mi-am construit familia mea si am avut tot mai putina vreme pentru vizite in casa in care m-am nascut. Mi s-au nascut copiii si, o data cu ei, au aparut nemultumirile legate de cum nu ma ajuta sa-i cresc niste bunici care aveau din ce in ce mai mica legatura cu aceia care mi-au data viata.

Nu stiu cum s-a intamplat sa ma desprind tot mai tare, sa-i uit din ce in ce mai mult. Nu inteleg unde si cand s-a produs ruptura. Dar imi e dor de parintii mei tineri, mi-e dor de dragostea lor fara masura. In toti barbatii lumii am cautat stralucirea din ochii tatalui mei, in toate povestile mele de dragoste am incercat sa renasc iubirea lor din anii dintai, ca un pod peste suflete, ca un miracol reluat peste timp. Si intre timp vad, cu propriii-mi ochi uluiti, cum fetita mea imi respinge sarutul in fata scolii. “Mama, ma faci de rasul lumii!”, imi spune, si-mi face semn discret de la revedere. Asa ca ma pregatesc, cu disperare, cu deznadejde, sa fiu, la randu-mi, uitata. Si, sper, regasita curand, asa cum ar trebui sa facem cu totii. Sa ne intoarcem acasa, la parinti, sa le spunem ca ne e dor de ei ca de noi insine, ca ne e dor sa traim dragostea lor care a ars in noptile in care ne-au zamislit pe noi. Si sa-i imbratisam.