Nascuta vara

Fiecare an are treptele lui pe care le urcam, cu bucurie sau cu nostalgie. Asteptam sarbatorile iernii si le traim cu emotie, cu grija, cu fast, cu evlavie. Le intampinam cu entuziasm pe cele ale primaverii si ne inaltam prin lumina o data cu plecarea iernii. Si, in fiecare an, ne dorim venirea verii si apoi alunecam inspre toamna cu sufletul ametit de frumusetile pe care le-am strabatut.

Merg inspre toamna cu inima indurerata de dor. Parcurg ultimele zile ale verii cu emotie adanca, cu ravasire, cu stradania de a ma bucura de soarele si de caldura de care mai am parte inainte de cea dintai zi, de cea dintai noapte a lui septembrie. Incerc sa ma conving ca toate verile care vor urma vor fi inca si mai frumoase si, asa cum fac in fiecare an, astept toamna adunandu-mi toata bunavointa.

Si, totusi, cu toata stradania mea, nu reusesc sa nu ma indurerez de plecarea verii. Si nu pentru ca sunt nascuta vara, nu pentru ca ma sperie frigul si gheturile, nu pentru ca iernile imi par frumoase doar atunci cand le privesc pe fereastra, dintr-o casa incalzita… Ci pentru ca vara simt ca iubirea mea e intreaga si vie, pentru ca, vara, drumurile mele aurite de soare sunt binecuvantate cu noroc, pentru ca doar vara pot sa fiu fericita cu adevarat.

Nu am de ales. Plec inspre toamna recitand din poezia Ninei Cassian si ma consolez, atat cat se mai poate, cu splendoarea versurilor ei.

“Mi-e dat sa ma smulg din privelisti
cu sufletul nepregatit,
cum dat mi-e sa plec din iubire
cand inca mai am de iubit…”

Un ocean al gesturilor invaluit in atingerea celor apropiati!

Pierduti in marea de desert a cuvintelor suntem cel mai adesea intr-o goana nesfarsita inspre a ajunge la momente si expresii diferite uitand placuta eternitate a aceea ce se vrea a tinde mereu inspre realizarea unei persoane infinit mai vii si mai prezente decat ceea ce gasim in gesturile ordinare ale unei continuitati uzuale. Avem tot ce ne dorim, ceea ce credem este ceea ce urmeaza si ceea ce stim este ceea ce avem - nimic mai diferit decat o simpla soapta si un simplu gest, vin sa ne apropie sau sa ne calauzeasca in viata pe noi sau poate doar pe faptele noastre… atunci, e poate extraordinar, cand reusim sa ne bucuram de fiecare clipa petrecuta impreuna!
O vara ispititoare de amintiri va doresc

Vremea cireselor

Se umplu pietele de cirese in timp ce sufletele noastre se lumineaza de nostalgie. La fiecare sfarsit de mai, ma pregatesc de intrarea in vara cum m-as pregati sa redevin copil. Si chiar daca stiu ca, o data cu toamna, imi voi regasi varstele trupului, pasesc spre cel mai drag anotimp al inimii mele cu inocenta de dinaintea primului sarut.

Amintirile mele cu ciresi dati in parg stau la loc sfant, printre amintirile cu petreceri de majorat, cu drumuri uimitoare facute intr-un autocar plin de eleve suave, cu poezii scrise pe ultima pagina a caietului de matematica. Gustul de cireasa coapta se amesteca, pe cerul gurii mele si pe cerul inalbit de stele lactee, cu gustul dorintei de a fi frumoasa, cu leganarea dansului asteptat si visat, cu imbratisarea a carei splendoare nu cutezam sa o gust pana la capat. Iar leganarea cireselor atarnate la urechi pastreaza si acum in ea chemarea unei mari iubiri, speranta pentru o nesfarsita, nepangarita poveste de dragoste, care avea, n-avea sa vina.

Visurile s-au spulberat, dar au ramas ciresele fiecarui an, sa ne aminteasca de vremuri in care eram mai liberi si mai neasupriti de spaime. Seva lor de vara indragostita, samburele lor de indrazneala si revolta ne obliga sa ramanem tineri si razvratiti in fata toamnelor, in fata caderilor de zapezi, de destin. E vremea cireselor si a marilor iubiri. Traim zile cu gust dulce de eternitate, de splendoare…

“Doamne, tineri mai eram
Cand fugeam din rai pe geam
Sa furam cirese-n san
Dintr-un colt de iad pagan.
Si muscand din carnea lor
Ne imbolnaveam de dor…” (George Tarnea- Fuga din Rai)

Nu pot sa sufar toamna

Probabil ca indarjirea mea de a ma impotrivi anotimpurilor are ceva copilaros si absurd. Si, totusi, in fiecare an, ma agat de vara cu maini de indragostita si suflet de fecioara.

Am trecut prin cea dintai zi a toamnei cu aceeasi obida pe care o pun mereu in trecerea peste pragul verii. Inaintez spre miezul lui septembrie cu pumnii stransi si inima ghemuita, stiind ca merg, fara voie, spre o alta asteptare nesfarsita a singurului anotimp de care stiu sa ma bucur.

Sunt un om lucid, iar simtul meu estetic functioneaza destul de constant, indeajuns de temeinic ca sa pot deosebi, cred eu, frumosul de urat. (Nu am ajuns si la performata de a distinge binele de rau, dar asta e o alta poveste…) Asa ca imi bucur ochii de toata dezlantuirea de culori a toamnei stiind ca, in curand, iarna va acoperi cu ninsori toate pacatele noastre, obligandu-ne sa ne intoarcem, din nou, la puritate. Dar frumusetea lumii, ea singura, nu e niciodata de ajuns pentru fericire.

Drept care, marturisesc, nu pot sa sufar toamna. Doar atunci cand soarele e inalt si puternic ma simt cu adevarat implinita. Doar cand am dreptul sa ma arunc in mare si sa cant o data cu valurile simt ca traiesc din plin, asa cum mi-am dorit intotdeauna. Doar cand e vara in jur si in suflet simt ca am puterea sa lupt pana la capat pentru dragostea mea. In rest de viata, astept, vegetez, hibernez. Spun rugaciuni ca sa se intoarca vara, implor zeii sa-mi lase dragostea vesnica, fara schimbari de anotimpuri.

Emotii

Vara aceasta am sustinut examenul de admitere la facultate,constand in doua probe scrise,la matematica si fizica.Surprinzator,nu am avut foarte mari emotii la niciuna dintre cele doua probe scrise,in schimb la corectarea examenului de la fizica m-a coplesit o stare de nervozitate si nerabdare…si nu pentru ca nu stiusem sa rezolv,din contra,rezolvasem toate subiectele,insa imi era teama sa nu fi gresit din neatentie.Cu o zi inainte am dat proba la matematica,corectarea s-a facut in aceeasi zi,luasem 9.50.Acum,de acest ultim rezultat depindea daca as fi fost sau nu multumita de mine insami…stiam ca as fi admisa si cu o nota de 8 sau chiar 7,dar aveam asteptari mari de la mine.Imi doream mai mult dupa munca pe care am depus-o un an intreg.Din examen am iesit la ora 12,asteptand ca la ora 13 sa fim chemati din nou in salile de examen pentru corectura,aceasta facandu-se cu sablon in fata candidatului.Cu o zi inainte,ni s-au corectat lucrarile in ordinea asezarii in banci;eu fiind pe la mijloc,au ajuns relativ repede la mine;acum,insa,comisia s-a impartit in doua subcomisii si am inteles abia mai tarziu ca ne corecteaza in ordinea variantei de subiecte avute.Eu aveam varianta 5…ghinion,trebuia sa mai astept…fiecare nume pe care aveau sa il spuna speram sa fie al meu…si timpul…timpul parca trecea mult prea incet.Desi nu mancasem de dimineata,simteam ca imi este greata;pot sa spun ca incepusem sa ma simt ametita;asemenea simptome nu cred ca am mai avut niciodata din cauza emotiilor.In sfarsit,imi aud numele,merg la banca unde se corecta…fetele care corectau pun sablonul,iar eu aruncand o privire vad 3 raspunsuri gresite…3!nu intelegeam cum e posibil sa fi gresit atat de mult din neatentie,deoarece cand am iesit din examen am verificat raspunsurile problemelor mai grele cu o alta persoana.Ma simteam complet dezamagita de mine,m-am mustrat in gand pentru faptul ca am sperat la mult mai mult si cu greu m-am abtinut sa nu plang,fiind emotiva de fel.Fara sa vreau am spus cu voce tare ca nu imi dau seama unde am gresit atat,de parca as fi putut sa salvez ceva,de parca i-ar fi pasat subcomisiei.Un baiat de langa mine,vazand punctajul de 75(nota 8.50)a zis ca e buna nota si chiar a facut o gluma -si cele 10 puncte cand sosesc?maine?…exact de glume nu aveam eu chef.O fata din comisie a intors apoi foaia sa imi dea sa semnez,ma uit atunci la varianta de pe foaia respectiva,era alta!ma uit la nume-nu era al meu!atunci imi amintesc ca de fapt trebuia sa fiu prima data martora pentru corectarea altei lucrari,lucrarea baiatului “glumet”,apoi imi venea si mie randul.Razand si emotionata spun comisiei-am crezut ca e lucrarea mea…Nota era buna oricum,dar speram la mai mult,cum am mai spus.Cum nu era de ajuns,a inceput sa imi sune si telefonul atunci,l-am lasat sa sune,era pe vibratii oricum,nu putea fi auzit.A venit in sfarsit si randul chestionarului meu;fiind pus sablonul,observ ca toate raspunsurile erau corecte…intr-o clipa am trecut la cu totul alta stare:eram fericita,ma simteam implinita,multumita.Dupa ce mi s-a trecut punctajul si am semnat am iesit alergand din clasa;nu am mai vazut pe nimeni inaintea mea atat de grabit sa plece.In fata facultatii ma asteptau mama si prietenul meu,de pe scari le-am spus ca am luat 10,cam incet,imi pierdusem si vocea.Cand m-am apropiat le-am mai spus inca o data.Mamei i-au dat lacrimile,mi-a spus ca am facut-o foarte fericita.Prietenul meu,de asemenea,era foarte mandru,in acea zi spunand atat pe strada,cat si in metrou,in mod repetat ca am luat 10,ca sunt studenta,parca vroia sa afle lumea intreaga de aceasta realizare,iar eu ii spuneam sa taca sau sa spuna mai incet…era comic,iar mie nu imi place sa ma laud sau sa fiu prea mult laudata;exista atatia alti elevi cu rezultate si mai bune sau la fel de bune…Mentionez ca avand aceste note,voi lua si bursa in primul semestru,inca un motiv de a mi le fi dorit.

Cu siguranta admiterea la facultate a fost un eveniment emotionant nu numai pentru mine,cat si pentru cei dragi mie,care m-au insotit si m-au sustinut,iar acele cateva minute in care am trecut de la o stare profunda de dezamagire si confuzie la fericire si implinire au fost printre cele mai intense momente din viata mea de pana acum.