Cand spunem Iarta-ma

Uneori spunem Iarta-ma si credem ca formula magica, pe care am rostit-o doar dupa ce ne-am gandit indelung, smulgandu-ne-o din orgoliu, va rezolva totul. Va sterge ca prin miracol toate ranile. Va netezi toate cicatricile.

Apoi ne suparam cand cel caruia i-am gresit, dar i-am cerut iertare, ne mai aminteste cateodata de fapta noastra rea din trecut. Ne simtim indreptatiti sa consideram ca, dincolo de cuvantul vrajit, si amintirile neplacute ar trebui abolite pe vecie. “De ce-mi mai reprosezi asta, doar ti-am cerut iertare?!”, ne infuriem, convinsi fiind ca mai mult de atat nu am fi putut face.

Insa “Iarta-ma” e o vorba goala atunci cand o rostesti fara sa pui ceva in locul sperantei pe care ai naruit-o. Nu e nimic altceva decat un tertip de ispasire intr-o situatie care, oricum, nu mai poate fi salvata. E o formula care capata sens doar daca iti ceri iertare si repari, cumva, ceea ce ai stricat. Daca pui ceva in locul asteptarii, al iluziei, al sperantei pe care ai distrus-o. Daca spui “iarta-ma” si faci si o promisiune ca niciodata in viata nu vei repeta gestul care a cauzat suferinta semenului tau. O promisiune pe care, daca o incalci, e ca si cum ai fi anulat toate cererile de iertare de mai inainte.

Cand spunem “iarta-ma” s-ar cuveni sa incepem o noua viata. Prea putini dintre noi sunt cei puternici, care chiar sunt in stare sa faca asta. Pentru cei mai multi, “iarta-ma” e doar un fel de a spune “lasa-ma in pace!”…

Prima sambata, prima duminica

Am traversat prima sambata, apoi prima duminica din 2012, spunandu-mi, aproape clipa de clipa, ca trebuie sa invat sa pastrez prospetimea inceputului de an.  Eu cred ca tine doar de puterea noastra de a ne concentra, de a fi atenti, buni, grijulii cu propria noastra viata pentru a ne pastra fericirea.

Cred ca pretutindeni in viata e la fel ca in iubire. Dar despre iubire vorbim mai mult, mai des, mai cu nesat… Asa ca merita sa incercam sa intelegem mai bine rostul nostru pe lume privind la iubirile traite, pe care le-am intors pe toate fetele, carora le-am analizat toate ungherele, toate stralucirile, toate blazarile.

Doar noi suntem cei in stare sa pastreze magia primelor intalniri. E dreptul si obligatia noastra sa nu irosim splendoarea imbratisarilor dintai, ci s-o pastram cu grija, cu evlavie, ca sa ne ajunga pentru toate celelalte atingeri din viata. Numai noi putem sa tinem in viata scanteia din ochi, lumina din suflet, aprinsa odata cu cea dintai arsura a indragostirii.

Tot noi suntem cei in stare sa pastreze splendoarea fiecarei zile. Avem serviciul pe care noi l-am dorit, avem barbatul dupa care noi am tanjit, avem copilul pe care noi l-am asteptat. Iar cand ne plangem ca e prea greu, ca parca totul s-a naruit, merita sa ne amintim ce fericiti am fost in ziua in care viata noastra s-a schimbat, aducandu-ne jobul visat, sotul iubit, copilul care sa ne duca numele si dragostea mai departe.

Nu vreau sa las frumusetea inceputului de an sa se risipeasca. Ma incapatanez sa trec prin lume zambind cu acelasi suras larg pe care l-am avut in noaptea cu artificii si forfot tandru de sampanie in pahar. Ii raspund cu Nu rutinei, chiar daca au inceput sa sune telefoanele obligatiilor nesuferite. Dar eu imi spun, cu dreptate, cu optimism, ca abia a inceput ianuarie cel plin de promisiuni. Ca abia a inceput viata mea…

Suflet si trup

M-am intalnit ieri cu o prietena care tocmai coborase din taxi dupa ce aflase o poveste naucitoare. Taximetristul, un munte de om, era in verva si vorbea la telefon mai mult si mai zgomotos decat s-ar fi cuvenit…

Dar, inainte s-o enerveze definitiv, intre doua convorbiri, i-a explicat si prietenei mele ce se intamplase: tocmai devenise bunic. Fiica lui cea mare, primul dintre cei trei copii ai lui, nascuse dimineata o fetita.

Si asta n-ar fi fost nimic, daca nu i-ar fi spus apoi, intr-o alta pauza intre convorbiri de felicitare, povestea lui de viata. In anii clocotitori de dupa Revolutie, sotia l-a parasit si a fugit in lume. L-a lasat cu trei copii mici, niciunul inca la scoala. O fetita de sase ani si doi baietei dintre care cel mai mic de un an jumate. A urmat o perioada grea, in care i-a fost tare greu sa invete sa se ocupe singur de toate ale casei, sa munceasca indeajuns de mult cat sa castige suficient pentru copiii lui, dar si sa fie un tata bun, devotat, alaturi de cei mici. Si apoi, foarte curand, s-a trezit bolnav. Slabise enorm, avea 50 de kilograme, iar doctorii l-au diagnosticat cu metastaza. Doctorul i-a dat o punga cu citostatice si i-a spus sa le ia constiincios, pentru ca urmeaza chimioterapia. Si i-a mai spus ca, in timp ce isi inghite pastilele, sa caute si un tutore pentru copiii lui, ca sa fie sigur ca, daca i se intampla ceva, nu-i ajung copiii la orfelinat.

Omul a iesit de la doctor cu punga de medicamente in mana si acolo, in fata spitalului, a deschis un tomberon si le-a aruncat. Apoi a ridicat ochii la cer si a spus: “Doamne, am trei copii de crescut! Nu ma lua, Te rog, ca am treaba!”

“Si ce s-a mai intamplat?” l-a intrebat prietena mea. “Nimic” a spus el. M-am dus acasa si mi-am crescut copiii. N-am mai fost la medic niciodata. Dar, credeti-ma, aveam un dosar intreg de analize. Insa au trecut de atunci aproape 20 de ani. Iar azi am devenit bunic…”

Mi-a venit sa alerg dupa masina si sa-l vad cu ochii mei. Si sa-l imbratisez. Pentru ca povestea lui, pe care am crezut-o cuvant cu cuvant, mi-a confirmat ceva ce stiam dintotdeauna: ca sufletul nostru stie si poate, atunci cand reuseste sa se inalte peste nimicnicia de fiecare zi, sa vindece trupul. Si ca, atunci cand rugaciunea noastra trece de conventii, ajunge pana la Dumnezeu.

ALINTA ROMAntismul

Fiecare om are propriile momente romantice, alături de persoana dragă. Viata este un dar care trebuie păstrat şi desăvârşit în timp. De aceea trebuie să trăim fiecare clipă, la maxim.

Pentru mulţi dintre noi, momentul plăcut este cel petrecut în compania celor dragi, simţind îmbietoarea savoarea a cafelei , care este un însoţitor mult aşteptat şi dorit de noi…

Viaţa este ca un tren, care trece prin gări, unde acceptăm anumite persoane, să urce, sau nu, în trenul vieţii, unde, să-i alintăm cu o savoare inconfundabilă….

De multe ori suntem în situaţii dificile, când suntem puşi în momente penibile, chiar…. jenante. Poate, dacă savuram o cafea, ne gândeam şi ne concentram mai mult, evitând acele clipe…. Dacă nu reuşim să ne găsim un refugiu după aceste momente, ajungem să fim tracasaţi şi să ne pierdem logica. De aceea, în acele momente, o cafea, cu aroma ei îmbietoare, este bineVENITĂ. Fie ea caldă sau rece, dulce sau amară, tare sau slabă, neagră sau lăptoasă, tot este un bun prieten…de nădejdie, care nu te va trăda la primul moment de slăbiciune….

Noi suntem obişnuiţi să nu acordăm atenţie detaliilor, celor din jur, dar ce minunat este pentru noi, când cineva ne ALINTA ROMAneste, cu o mică cafea…

Cine ALINTA, va simţi savoarea momentului şi plăcerea vieţii., ca şi copacii care se încălzesc sub razele strălucitoare ale soarelui îmbietor.

Din tot sufletul

E o diferenta ca de la cer la pamant intre lucrurile facute pentru ca trebuie sa respecti o conventie sau un contract si acelea pe care le faci din tot sufletul. Sigur, sunt unii oameni care chiar si atunci cand fac ceva din obligatie sunt mai destoinici decat altii…

Insa, de cele mai multe ori, e imposibil sa nu sesizezi deosebirea intre o munca, o creatie, un gest faptuit din pasiune si altul facut din nevoie.

Ii vad de la o posta pe actorii care isi joaca rolurile crezand nebuneste in personajele lor si stiu sa ii detectez imediat pe cei care si-au pastrat o rezerva de detasare, un as in maneca, un rest de neincredere in conventia ceruta de regizor si de toate muzele artei. Stiu sa citesc cu ochi expert textele scrise dintr-o mare durere sau dintr-o mare emotie si sa le aleg de cele asezate pe hartie sub presiunea deadline-urilor sau a obligatiilor din fisa postului. Si am invatat sa ii deosebesc pe oamenii care isi traiesc iubirile cu ardere, cu daruire si credinta, de cei care se multumesc cu relatii de mantuiala, in care mai mult lasitatea decat dragostea ii tine impreuna.

De cate ori ma pomenesc observand lumea cu ochi care detecteaza patosul si ardoarea, imi spun ca nu merita sa traiesti facand lucruri numai intr-o doara. Ca se cuvine sa ne alegem in viata doar drumuri pe care sa mergem din convingere. Sa ramanem doar in iubiri despre care credem ca vor dura pana la capatul lumii si al vietii. Iar daca se va intampla, totusi, sa ne ratacim sau sa ni se risipeasca credintele dintai, macar sa stim ca am facut tot ce se putea spre a trai frumos. Pentru ca avem o singura viata, si ar fi pacat s-o risipim in gesturi de fatada, in interpretari cabotine ale propriului destin.

Notele si viata

Nu toti colegii mei de clasa care aveau note mici au ajuns codasi la fericirile vietii si nu toti aceia care aveau intotdeauna note mari au devenit personaje abonate la recunoasterea lumii si la impliniri profesionale remarcabile.

Cred cu tarie in insemnatatea educatiei. Iubesc cartile si pretuiesc invatatura lor. Sunt convinsa ca oamenii care au sufletul si mintea deschise catre nou, catre necunoscut au sansa de a deveni indivizi mai puternici decat aceia care se complac in necunoastere. Insa viata nu mi-a confirmat banuielile legate de faptul ca cei ce nu-s dispusi sa invete cu cine stie ce tragere de inima nu vor avea sanse la fel de insemnate sa razbeasca in viata precum cei silitori.

M-am intalnit de curand cu unul dintre fostii mei colegi de scoala generala, unul care s-a mentinut mereu pe linia de plutire, fiind abonatul principal al notelor de 5, 6 si 7. E astazi un prosper om de afaceri si mi-a spus ca are viata pe care si-ar visa-o oricine. Ca are o casa frumoasa, cu piscina, intr-un cartier rezidential langa Bucuresti, ca are familie si copii care se pregatesc sa plece la liceu in Anglia. Si, nu de mult, am revazut un fost coleg de facultate, dintre cei care nu fusesera niciodata exceptionali, ci doar buni spre mediocri. Mi-a vorbit despre grozava lui cariera universitara, despre doctoratul luat cu brio, despre treptele academice pe care le-a strabatut aproape zburdand.

Am aflat vesti - proaste - si despre o colega de-a mea din liceu care, desi a fost sefa de promotie an de an astazi e marginalizata, saraca si complet neadaptata la regulile vietii si ale lumii. Mi-am amintit ca, intotdeauna, in anii adolescentei, imi imaginam cat de fericita va fi viata ei, indoindu-ma, desigur, de viitoarele, posibilelele mele izbanzi.

Incongruentele intre reusitele din scoala si cele din viata ma fac sa nu mai stiu daca merita sa-mi mai urmaresc cu ochi de leoaica copiii asezati in fata caietelor de teme. Poate ca nu de notele de la scoala depinde, de fapt, implinirea noastra de mai tarziu. Dar, daca nu de note, daca nu de puterea noastra de a invata, atunci de ce altceva?!

Stiu ca nu stiu nimic

Intorc capul spre stanga si vad un barbat despre care nu stiu nimic. Chiar daca impartim aceeasi perna, aceleasi scopuri, aceleasi temeri, aceeasi iubire, gandurile lui si felul in care tresaririle, caderile, iertarile, uitarile se aliniaza in firescul existentei sale insingurate il fac sa-mi fie, pentru totdeauna, un om strain.

Privesc, uluita, filmul de la televizor si-mi dau seama ca oamenii sunt ciudati, ca iubirile se nasc din nimic si se risipesc dintr-o toana, ca filmul bate viata, ca viata e mai presus ca filmul si ca mie mi-e tot mai greu sa pricep de ce.

Deschid cartea care ma face sa nu vreau sa adorm, ca sa ma refugiez intr-o lume in care cuvintele au putere nemarginita si splendoarea lor e singura lege a universului. Si-mi amintesc, din nou, ca, de indata ce voi iesi din carte in viata, nu voi mai sti mare lucru despre ziua de maine.

Ma trezesc din somn si ma scutur de vis, desi stiu ca am intalnit in lumea tesuta din himere si sperante mai multe adevaruri decat imi sunt date atunci cand strabat, lucida, pasii obligatorii ai fiecarei zile. Si pentru ca nu inteleg de ce mi-e cateodata mai bine sa zbor cu pleoapele inchise decat sa pasesc apasat prin lume, tinand ochii larg deschisi, ma resemnez spunandu-mi ca nu e vina mea ca n-am invatat, inca, nimic despre normele si despre noimele fugii dinspre veghe spre plutire.

In fiecare zi a vietii mele pricep ca nu stiu chiar tot ce ar fi trebuit sa stiu despre cum se cresc copiii. N-am habar cum pot fi convinsi sa manance sanatos si sa se culce la ora la care trebuie. Nu stiu cum pot creste liberi, desi constrangerile sanatatii si ale educatiei sunt obligatorii si admirabile. Si nu stiu cum sa-i invat sa nu se teama de lucurile care nu pot fi evitate si sa nu se incumete acolo unde e mai bine sa fie tematori…

Iar daca e sa cobor printre treburi mai putin abstracte, tocmai am aflat ca nu stiu sa ma spal corect pe maini, asta dupa ce, cu doar cateva zile in urma, la ultima mea vizita la stomatolog, nu stiu daca intr-o doara sau dintr-o alerta, medicul meu mi-a explicat principiile dupa care trebuie sa te speli pe dinti si eu am recunoscut ca nu faceam cum se cuvine aproape nimic din ceea ce ar fi trebuit sa fi stiut la perfectie dupa 40 de ani de practica.

Intuiesc ca barbatii nu trebuie intelesi, doar iubiti si atat. Dar ma tem ca e prea putin pentru mine si atunci raman in lumea necunoasterii mele solitare. Sunt convinsa ca nu exista un singur manual pe intelesul tuturor din care sa afli cum sa deosebesti binele de rau, vesnicia de vremelnicie, iubirile mici de cele mari, iertarile necesare de acelea paguboase. Si atunci accept ca mi-e mai bine sa citesc carti despre lumi care nu exista, sa visez vise despre intamplari pe care nu le-am trait niciodata si apoi, treaza, sa imi port prin lume cocoasa de nestiinta.

Am aflat ca periuta de dinti trebuie sa coboare sau sa urce dinspre gingie spre varful dintelui, ca sapunul trebuie intins cu atentie intre degete si pe marginea unghiilor si, daca voi reusi sa-mi otravesc reflexele incorecte capatate in primii 40 de ani ai nestiintei mele, probabil ca voi trai alti 40 sanatosi si necariati. Am aflat ca daca fac pace cu tot trecutul meu, pe care, oricum, nu-l mai pot schimba, s-ar putea sa am parte de un viitor cu mult mai senin si mai plin de noroc decat intrevad prin pacla amintirilor mele care dor.

Si cred ca daca am sa privesc mai mult zambetul copiilor mei adormiti, daca am sa patrund, cumva, printr-o mare iubire, printr-un mare miracol, in visul lor, poate ca am sa gasesc o cale, chiar si a nestiintei, prin care sa-i ajut sa traiasca mai fericiti decat am fost noi, cei care le-am dat nume si viata. Si recunoscand in fata lor si a celor care imi lumineaza viata ca nu stiu cum sa raspund la intrebarile mele si ale lor, pentru ca stiu ca nu stiu nimic, dar iubesc, si ma rog ca dragostea sa-mi lumineze pasii, poate ca voi fi pe jumatate iertata.

Teoria conspiratiei

Ceea ce nu putem intelege pana la capat se asaza de la sine, in mintea noastra, sub o aura misterioasa. Ceea ce altii nu vor sa ne explice pe intelesul nostru explicam noi, in asa fel, incat lucrurile sa capete un sens.

De foarte multe ori, teoria conspiratiei salveaza de la absurditate sau de la nimicnicie destine si intamplari care ies din tiparele acceptabilitatii noastre. Teoria conspiratiei functioneaza perfect si atunci cand lucrurile nu se leaga, cand argumentele oficiale sunt lacunare si ciudate, dar si atunci cand totul pare sa aiba o noima, insa nu aceea pe care suntem noi pregatiti sa o acceptam. “Ce bine au acoperit totul”, ne spunem, minunandu-ne cat de bine functioneaza teoria conspiratiei, chiar si atunci cand nu functioneaza…

Nu stim nici acum, exact, cum si de ce a murit Marilyn Monroe. Dar ne putem imagina. Nu stim cum a fost ucis Kennedy, dar avem dreptul sa construim propria noastra versiune. Ne pare rau de biata, draga, superba printesa Diana, iar banalitatea unui accident nu ne poate alina deznadejdea. Asa ca indraznim sa ne gandim ca a fost si altceva la mijloc. Si nici la Madalina Manole nu ne putem gandi ca la o fiinta care a putut lua o asemenea decizie absurda, drept care construim alte teorii.

Viata e, de foarte multe ori, cu totul altfel decat ne-am putea-o imagina. Si, foarte adesea, povestea pe care o inaltam in jurul unei intamplari e mai de pret decat intamplarea insasi. Si, bineinteles, din cand in cand, exista si un complot real, o conspiratie bine pusa la cale, care sa incerce sa ne deturneze atentia. Dar…

Intalnirea cu arta

Ma incapatanez sa provoc intalnirile copiilor mei cu fiecare arta in parte, chiar daca imi e clar, de la bun inceput, ca nu acela e drumul lor prin viata. Vreau, insa, ca ei sa aiba parte de fiecare experienta care le-ar putea folosi mai tarziu.

Ii provoc sa studieze pianul si chitara, ii duc la lectii de desen si de dans si, obligatoriu, vreau sa stie sa vorbeasca corect romaneste. Iar daca se poate si o limba straina, cu atat mai bine. Dupa ce termina cu orele de inot sau de tenis vreau, neaparat, sa faca si olarit, si origami, si modelaj. Si toate acestea stiind prea bine ca nu-si vor putea gasi o meserie in aproape niciunul dintre domeniile pe care le descopera, cu sau fara voie.

Adevarul este ca imi doresc un singur lucru, insa unul extrem de insemnat pentru viata fiecaruia dintre noi: vreau sa descopere ca poti trai cautandu-ti bucuria. Ca e posibil sa muncesti, sa castigi bani, sa faci o cariera si sa te si bucuri, in acelasi timp, de sansa care ti-a fost data. Ca poti sa faci din pasiunea ta un mod de a trai care sa te implineasca, sa te fericeasca si, eventual, sa te si imbogateasca.

Nu toti parintii care isi tarasc odraslele pe la cursuri ciudate cred ca, in felul acesta, randuiesc viitorul copiilor lor. Dar macar se straduiesc sa le deschida o usa catre implinire. Nu toti copiii care au ocazia sa se apropie de domeniile artelor vor ajunge artisti. Dar vor intelege ca avem dreptul sa avem o viata lina si luminoasa, in care meseriile noastre sa nu fie niste corvezi greu de indurat. Si asta le va da o sansa in plus sa fie fericiti.

Gesturile marunte ne fac importanti

Gesturile ne caracterizează mai mult decât orice. Prin această comunicare non-verbală, interlocutorii îşi pot da seama de starea noastră: plictisită, plăcută, atrasi sau nu, de discuţie.

De asemenea gesturile pe care le facem în timpul vieţii pot fi din plăcere sau din obligaţie.

Trebuie să urcăm un munte, prin gesturile noastre, în care cele făcute din plăcere, din iubire şi din inimă sau suflet trebuie să fie cele predominante.

Nu există persoană care să nu aibă parte de anumite gesturi făcute de alţii pentru el, sau făcute de acesta pentru alţii.

Botezul creştinesc al unui copil, cununia unor tineri pregătiţi de viaţa familială sunt gesturi care nu se sfârsesc odată cu ieşirea din biserică sau din ziua consacrată evenimentului. Aceste gesturi continuă mulţi ani, având implicaţii pentru mai multe persoane.

Gesturile fac parte din viaţă. Noi înşine am apărut în urma unor gesturi de tandreţe, de iubire.

Indiferent de câte gesturi pozitive avem în viaţă, pentru cei din jur, cele negative ne pot duce spre distrugere morală.

Uneori facem anumite lucruri, câştigăm anumite obiecte pentru a le dărui, din gest de iubire, simpatie pentru cei dragi.

Alteori putem face anunite gesturi prin care respingem un ajutor minimal pe care l-am putea acorda cuiva, poate din Nepăsare, Uitare, Lene, devenind NUL în interior chiar daca ne considerăm suverani faţă de alţii în acele momente.

Gesturile mărunte din viaţă, cele care ar trebui făcute din instinct sunt în general cele care ne caracterizează şi sunt trecute în paginile de aur ale vietii.

Un gest minunat este cel in care faci persoanele din jur să se simtă bine, să aibă încredere în ei înşisi.

Pagina urmatoare »