Stiu ca nu stiu nimic

Intorc capul spre stanga si vad un barbat despre care nu stiu nimic. Chiar daca impartim aceeasi perna, aceleasi scopuri, aceleasi temeri, aceeasi iubire, gandurile lui si felul in care tresaririle, caderile, iertarile, uitarile se aliniaza in firescul existentei sale insingurate il fac sa-mi fie, pentru totdeauna, un om strain.

Privesc, uluita, filmul de la televizor si-mi dau seama ca oamenii sunt ciudati, ca iubirile se nasc din nimic si se risipesc dintr-o toana, ca filmul bate viata, ca viata e mai presus ca filmul si ca mie mi-e tot mai greu sa pricep de ce.

Deschid cartea care ma face sa nu vreau sa adorm, ca sa ma refugiez intr-o lume in care cuvintele au putere nemarginita si splendoarea lor e singura lege a universului. Si-mi amintesc, din nou, ca, de indata ce voi iesi din carte in viata, nu voi mai sti mare lucru despre ziua de maine.

Ma trezesc din somn si ma scutur de vis, desi stiu ca am intalnit in lumea tesuta din himere si sperante mai multe adevaruri decat imi sunt date atunci cand strabat, lucida, pasii obligatorii ai fiecarei zile. Si pentru ca nu inteleg de ce mi-e cateodata mai bine sa zbor cu pleoapele inchise decat sa pasesc apasat prin lume, tinand ochii larg deschisi, ma resemnez spunandu-mi ca nu e vina mea ca n-am invatat, inca, nimic despre normele si despre noimele fugii dinspre veghe spre plutire.

In fiecare zi a vietii mele pricep ca nu stiu chiar tot ce ar fi trebuit sa stiu despre cum se cresc copiii. N-am habar cum pot fi convinsi sa manance sanatos si sa se culce la ora la care trebuie. Nu stiu cum pot creste liberi, desi constrangerile sanatatii si ale educatiei sunt obligatorii si admirabile. Si nu stiu cum sa-i invat sa nu se teama de lucurile care nu pot fi evitate si sa nu se incumete acolo unde e mai bine sa fie tematori…

Iar daca e sa cobor printre treburi mai putin abstracte, tocmai am aflat ca nu stiu sa ma spal corect pe maini, asta dupa ce, cu doar cateva zile in urma, la ultima mea vizita la stomatolog, nu stiu daca intr-o doara sau dintr-o alerta, medicul meu mi-a explicat principiile dupa care trebuie sa te speli pe dinti si eu am recunoscut ca nu faceam cum se cuvine aproape nimic din ceea ce ar fi trebuit sa fi stiut la perfectie dupa 40 de ani de practica.

Intuiesc ca barbatii nu trebuie intelesi, doar iubiti si atat. Dar ma tem ca e prea putin pentru mine si atunci raman in lumea necunoasterii mele solitare. Sunt convinsa ca nu exista un singur manual pe intelesul tuturor din care sa afli cum sa deosebesti binele de rau, vesnicia de vremelnicie, iubirile mici de cele mari, iertarile necesare de acelea paguboase. Si atunci accept ca mi-e mai bine sa citesc carti despre lumi care nu exista, sa visez vise despre intamplari pe care nu le-am trait niciodata si apoi, treaza, sa imi port prin lume cocoasa de nestiinta.

Am aflat ca periuta de dinti trebuie sa coboare sau sa urce dinspre gingie spre varful dintelui, ca sapunul trebuie intins cu atentie intre degete si pe marginea unghiilor si, daca voi reusi sa-mi otravesc reflexele incorecte capatate in primii 40 de ani ai nestiintei mele, probabil ca voi trai alti 40 sanatosi si necariati. Am aflat ca daca fac pace cu tot trecutul meu, pe care, oricum, nu-l mai pot schimba, s-ar putea sa am parte de un viitor cu mult mai senin si mai plin de noroc decat intrevad prin pacla amintirilor mele care dor.

Si cred ca daca am sa privesc mai mult zambetul copiilor mei adormiti, daca am sa patrund, cumva, printr-o mare iubire, printr-un mare miracol, in visul lor, poate ca am sa gasesc o cale, chiar si a nestiintei, prin care sa-i ajut sa traiasca mai fericiti decat am fost noi, cei care le-am dat nume si viata. Si recunoscand in fata lor si a celor care imi lumineaza viata ca nu stiu cum sa raspund la intrebarile mele si ale lor, pentru ca stiu ca nu stiu nimic, dar iubesc, si ma rog ca dragostea sa-mi lumineze pasii, poate ca voi fi pe jumatate iertata.

Teoria conspiratiei

Ceea ce nu putem intelege pana la capat se asaza de la sine, in mintea noastra, sub o aura misterioasa. Ceea ce altii nu vor sa ne explice pe intelesul nostru explicam noi, in asa fel, incat lucrurile sa capete un sens.

De foarte multe ori, teoria conspiratiei salveaza de la absurditate sau de la nimicnicie destine si intamplari care ies din tiparele acceptabilitatii noastre. Teoria conspiratiei functioneaza perfect si atunci cand lucrurile nu se leaga, cand argumentele oficiale sunt lacunare si ciudate, dar si atunci cand totul pare sa aiba o noima, insa nu aceea pe care suntem noi pregatiti sa o acceptam. “Ce bine au acoperit totul”, ne spunem, minunandu-ne cat de bine functioneaza teoria conspiratiei, chiar si atunci cand nu functioneaza…

Nu stim nici acum, exact, cum si de ce a murit Marilyn Monroe. Dar ne putem imagina. Nu stim cum a fost ucis Kennedy, dar avem dreptul sa construim propria noastra versiune. Ne pare rau de biata, draga, superba printesa Diana, iar banalitatea unui accident nu ne poate alina deznadejdea. Asa ca indraznim sa ne gandim ca a fost si altceva la mijloc. Si nici la Madalina Manole nu ne putem gandi ca la o fiinta care a putut lua o asemenea decizie absurda, drept care construim alte teorii.

Viata e, de foarte multe ori, cu totul altfel decat ne-am putea-o imagina. Si, foarte adesea, povestea pe care o inaltam in jurul unei intamplari e mai de pret decat intamplarea insasi. Si, bineinteles, din cand in cand, exista si un complot real, o conspiratie bine pusa la cale, care sa incerce sa ne deturneze atentia. Dar…

Intalnirea cu arta

Ma incapatanez sa provoc intalnirile copiilor mei cu fiecare arta in parte, chiar daca imi e clar, de la bun inceput, ca nu acela e drumul lor prin viata. Vreau, insa, ca ei sa aiba parte de fiecare experienta care le-ar putea folosi mai tarziu.

Ii provoc sa studieze pianul si chitara, ii duc la lectii de desen si de dans si, obligatoriu, vreau sa stie sa vorbeasca corect romaneste. Iar daca se poate si o limba straina, cu atat mai bine. Dupa ce termina cu orele de inot sau de tenis vreau, neaparat, sa faca si olarit, si origami, si modelaj. Si toate acestea stiind prea bine ca nu-si vor putea gasi o meserie in aproape niciunul dintre domeniile pe care le descopera, cu sau fara voie.

Adevarul este ca imi doresc un singur lucru, insa unul extrem de insemnat pentru viata fiecaruia dintre noi: vreau sa descopere ca poti trai cautandu-ti bucuria. Ca e posibil sa muncesti, sa castigi bani, sa faci o cariera si sa te si bucuri, in acelasi timp, de sansa care ti-a fost data. Ca poti sa faci din pasiunea ta un mod de a trai care sa te implineasca, sa te fericeasca si, eventual, sa te si imbogateasca.

Nu toti parintii care isi tarasc odraslele pe la cursuri ciudate cred ca, in felul acesta, randuiesc viitorul copiilor lor. Dar macar se straduiesc sa le deschida o usa catre implinire. Nu toti copiii care au ocazia sa se apropie de domeniile artelor vor ajunge artisti. Dar vor intelege ca avem dreptul sa avem o viata lina si luminoasa, in care meseriile noastre sa nu fie niste corvezi greu de indurat. Si asta le va da o sansa in plus sa fie fericiti.

Gesturile marunte ne fac importanti

Gesturile ne caracterizează mai mult decât orice. Prin această comunicare non-verbală, interlocutorii îşi pot da seama de starea noastră: plictisită, plăcută, atrasi sau nu, de discuţie.

De asemenea gesturile pe care le facem în timpul vieţii pot fi din plăcere sau din obligaţie.

Trebuie să urcăm un munte, prin gesturile noastre, în care cele făcute din plăcere, din iubire şi din inimă sau suflet trebuie să fie cele predominante.

Nu există persoană care să nu aibă parte de anumite gesturi făcute de alţii pentru el, sau făcute de acesta pentru alţii.

Botezul creştinesc al unui copil, cununia unor tineri pregătiţi de viaţa familială sunt gesturi care nu se sfârsesc odată cu ieşirea din biserică sau din ziua consacrată evenimentului. Aceste gesturi continuă mulţi ani, având implicaţii pentru mai multe persoane.

Gesturile fac parte din viaţă. Noi înşine am apărut în urma unor gesturi de tandreţe, de iubire.

Indiferent de câte gesturi pozitive avem în viaţă, pentru cei din jur, cele negative ne pot duce spre distrugere morală.

Uneori facem anumite lucruri, câştigăm anumite obiecte pentru a le dărui, din gest de iubire, simpatie pentru cei dragi.

Alteori putem face anunite gesturi prin care respingem un ajutor minimal pe care l-am putea acorda cuiva, poate din Nepăsare, Uitare, Lene, devenind NUL în interior chiar daca ne considerăm suverani faţă de alţii în acele momente.

Gesturile mărunte din viaţă, cele care ar trebui făcute din instinct sunt în general cele care ne caracterizează şi sunt trecute în paginile de aur ale vietii.

Un gest minunat este cel in care faci persoanele din jur să se simtă bine, să aibă încredere în ei înşisi.

Sa stii ce vrei

Dam pretutindeni peste indemnul de a ne formula clar dorintele. De la marturisirea de pe canapeaua psihologului pana la ingenuncherea din fata icoanei, de la negocierea de la serviciu si pana la discutia lamuritoare cu sotul, se pare ca sortii de izbanda ar fi de partea noastra daca am sti clar ce ne dorim, de fapt.

Incercarea cea grea este, insa, tocmai aceasta: sa pricepem mai intai noi ce ne dorim de la viata si de la cei din jur si, dupa ce ne-am lamurit in ce directie vrem sa mergem, nimeni si nimic nu ne va mai putea sta in cale. Dar, de cele mai multe ori, optiunile nu se lasa descoperite atat de lesne pe cat ne-am dori.

Ajungem uneori sa facem o profesie care nu e nici pe departe cea visata in adolescenta, dar care ni s-a ivit in cale si ni s-a parut o buna solutie provizorie. Provizoratul s-a prelungit, insa, la infinit, iar noi am renuntat sa ne mai formulam raspicat dorinta de odinioara. Foarte adesea ne complacem intr-o relatie care ne-a salvat de la singuratate, dar care e departe de idealul iubirii asteptate candva. Ne scaldam compromisul in albia poetica a versurilor “aceasta mintita iubire, oricum, e mai mult ca nimic”, si ni se face teama sa o luam de la capat, asa cum, in adancul inimii stim ca ar trebui.

Renuntam sa le mai cerem copiilor sa ne asculte sfaturile, si nici parintilor nu reusim aproape niciodata sa le spunem cum am vrea sa se poarte cu noi, acum, ca ne-am marit. Si toate acestea nu pentru ca oamenii din jurul nostru nu pot fi convinsi sa ne accepte idealurile, ci pentru ca noi nu stim sa ne spunem, mai intai noua insine si abia dupa aceea celorlalti, cum vrem sa fie viata noastra. Ar fi minunat sa suflam in puful papadiei si sa stim ce sa ne punem in gand. Sa vedem steaua cazatoare si sa nu ne fie greu sa alegem dorinta cea mai de pret, intr-o fractiune de clipa. Sa suflam in tort si sa stim la ce sa ne gandim, inainte sa se stinga flacara…

Sa stii ce vrei e cheia unei vieti curate si simple, traite cu demnitate. Sa stii ce vrei e idealul catre care s-ar cuveni sa tindem cu totii, dar, de foarte multe, ori, nu avem atata curaj sau, poate, atata putere…

In filme, totul se poate

Invatam din filme ca gloantele inamicului nu ii nimeresc pe “ai nostri” si ca, aproape intotdeauna, se face dreptate. Invatam ca masinile zboara peste prapastii si ca, atunci cand aterizeaza inapoi pe pamant, pot sa porneasca mai departe, cu viteza maxima.

Invatam ca binele invinge raul, ca exista o a doua sansa pentru fiecare dintre noi si ca, in ultima fractiune de secunda a asteptarii, se poate rasturna, inspre bine, intreaga situatie amenintatoare.

In viata, insa, nu este intotdeauna asa. De fapt, de cele mai multe ori, e exact invers. Vietile noastre, ale celor care ne uitam mult la filme, se asaza sub dictonul “toate mi se-ntampla numai mie”. Masinile noastre nu numai ca nu zboara, dar atunci cand trebuie sa mearga pe asfalt neted, se pot strica din senin. Dreptate nu se prea face de la sine, trebuie sa mergi in justitie si, de ce sa nu recunoastem, numai dreptatea nu ti-o gasesti dupa ce iti platesti avocatii…

Iubirile nu sunt nici ele, nici la fel de spectaculoase, nici la fel de trainice cum sunt cele din filme. Indragostitii de pe micul ecran fac dragoste de seara pana dimineata, si niciodata, in acest interval, nu li se strica frizura, iar machiajul nu se urneste din ovalul pleoapei. Cererile in casatorie sunt spectaculoase si romantice, nuntile au, toate, flori de lamaita, iar copiii se nasc durdulii, curati si zambitori, ca si cum ar avea 6 luni, nu 6 clipe atunci cand sunt luati din pantecul mamei.

Si, totusi, ne uitam, cu fidelitate, cu bucurie, cu emotie, la filme. Fugim de oriunde sa prindem serialul preferat, iar serile, desi ni se inchid ochii de somn, ne ciupim sa nu adormim inainte de The End. De fapt, inainte de Happy End. Pentru ca, in felul acesta, nadajduim ca vom visa frumos si ca ne vom trezi a doua zi cu sperante proaspete in suflet. Ca s-o luam de la capat, crezand ca viata bate filmul.

Momente…clipe…gesturi

In fiecare zi traim momente magice, clipe alaturi de cei dragi care ne fac sa daruim…sa daruim mai multa dragoste, sa impartim ce avem mai bun, sa iubim…fiecare dintre noi stim ca un mic trandafir oferit persoanei iubite ii ofera acesteia un zambet, un strop de speranta…un pahar de apa oferit celui ce ii este sete – o sansa la viata…o usa deschisa – un pic de culoare… invata sa dai, si ti se va da…

Stay with me

Am vazut cu totii in filme scena in care unui ranit i se spune “stay with me”. Se pare ca, pentru a ramane in viata, e nevoie sa te lupti, sa fii puternic, sa rezisti unei dulci alunecari catre neant.

De fapt, e la fel de-a lungul si de-a latul intregii vieti. De cate ori n-am spus “ramai cu mine” unui vis, unei iluzii, unei iubiri, unui adevar? Ca sa pastrezi ceea ce ai, trebuie sa fii puternic, sa lupti, sa rezisti tentantei alunecarii catre nepasare. Toate lucrurile de valoare se intretin si se apara cu truda.

Sunt mii de motive care ne-ar putea face sa renuntam la iubirea intalnita candva. Exista pentru toti dorinta de a ne reconfirma farmecul in ochi straini. Exista ispita freamatului unui nou inceput. Exista pentru fiecare dintre noi oboseala, blazare, cadere, dezamagire. Si, totusi, merita sa spunem “ramai cu mine” fiecarei iubiri in care am investit ani din viata, in care am facut promisiuni si planuri pentru totdeauna. E, probabil, mai usor sa pleci, decat sa ramai.

Am putea rataci prin lume, fara sa prindem radacini. Ne-am putea lasa purtati de vant si de doruri, fara sa ne pese unde ne va prinde asfintitul de maine. Insa calea cea grea si cea adevarata este sa ne spunem unii altora “ramai cu mine”. Sa ne fim familie, sa ne fim rost, sa ne fim unii altora tara. Sa avem case pentru care sa muncim si in care sa ne adapostim marile adevarurile.

Am putea schimba cate un vis in fiecare zi. Am putea sa fim o zi poeti, o alta musafiri, o alta constructori, o alta filosofi. Dar frumusetea vietii sta in forta de a merge cat mai departe pe drumul desavarsirii. In studiu si in intelepciune. In lupta pentru ceea ce putem dobandi mergand inainte, desi uneori pare atat de simplu sa bati pasul pe loc.

E ca si cum, in fiecare zi, ne-am zbate pentru propria noastra viata. “Stay with me” e formula fiecarei clipe. “Ramai cu mine” e una dintre putinele variante corecte ale viatii traite cu rost. E sintagma pe eu care o rostesc in gand, mereu, rugandu-ma sa nu se mai schimbe niciodata nimic.

Un nou inceput

De cele mai multe ori, atunci cand in viata noastra incheiem o etapa, ispravim o poveste, renuntam la un vis sau la o speranta, suntem napaditi de tristeti. Dintr-un reflex, dintr-o inertie, ne trezim ca atunci cand ceva ia sfarsit simtim nevoia sa purtam doliu, macar pentru o zi, macar pentru o clipa.

Cum stim, insa, cand ceva s-a terminat cu adevarat si incepe o alta etapa de viata? Si cum trebuie sa privim, sa analizam, sa intelegem viata, ca sa fim in stare sa detectam inceputurile si, astfel, sa ne putem bucura de ele? “Toate ranesc. Ultima ucide”. “Omnes vulnerant, ultima necat”. E un dicton latin care se refera la trecerea clipelor… Dar, in afara de trecerea cea mare, toate celelalte capitole incheiate sunt pasi inainte prin marea aventura a vietii.

Sigur ca suntem cu totii tristi dupa o despartire din iubire. Investim  enorm in povestile noastre de dragoste incercand sa le ridicam la rang de vesnicie, iar atunci cand ne dam seama ca ne-am inselat (sau ca am inselat, sau ca am fost inselati…) suferim. Si, totusi, fiecare iubire ispravita e sansa noastra de a intalni iubirea aceea mare, perfecta, care sa ne tina de cald si de lumina pana la moarte si dincolo de ea. Fiecare poveste in care nu ne-a fost bine, in care ne-am zabatut sa dregem ceea ce nu s-a mai putut repara, nu e decat o experienta valoroasa care sa ne ajute sa gasim adevaratam profunda fericire.

Regretam schimbarile profesionale. Ne e teama de ce va urma, chiar daca ceea ce avem in prezent nu ne mai multumeste. Dar ne decidem cu greu sa plecam, ne hotaram anevoie sa ne lansam in noi proiecte, in noi aventuri. Acceptam sa lucram alaturi de colegi de ale caror performante nu suntem multumiti, dar, pentru ca ii cunoastem si ne-am invatat cu ei, mergem mai departe in aceleasi formule… Iar mutarile dintr-o casa in alta, indiferent cat de antipatice ne-au fost locuintele din care plecam, ne umplu inima de lacrimi, pentru ca e ca si cum am lasa in urma bucati de tinerete.

Dar, de fapt, e doar o chestiune de perspectiva. Viata e a celor care stiu sa vada treptele care urca, nu pe acelea care coboara. Totuna. Viata e a celor care stiu sa o vada ca pe un sir de inceputuri, nu ca pe o inlantuire de finaluri.

Si, si

Vreau sa fiu slaba si sa mananc bunatati. Vreau sa fiu sanatoasa, fara sa ma privez de placerile vietii. Vreau sa fiu dominata, dar sa si domin. Vreau si, si…

Desi, aparent, ca sa poti avea ceva trebuie sa renunti la altceva, totusi viata poate fi proiectata si altfel decat ca sir de sacrificii. Sunt absolut sigura ca exista formulele perfecte, echilibrate, care sa iti ingaduie sa ai absolut de toate in viata. Numai ca trebuie sa fii tu in stare sa le gasesti, sa le aplici, si sa le urmezi, dar nu de azi pe maine, ci pana la capatul existentei. Pentru ca, intr-adevar, consecventa este unul dintre ingredientele insemnate ale fericirii.

Dupa ce ne-au oropsit multe ere teoriile conform carora ca sa ai o silueta admirabila trebuie fie sa faci foamea, fie sa mananci numai mancaruri cu gust de carton inmuiat in apa de ploaie, redescoperim un adevar simplu si miraculos: ca poti manca absolut orice iti doresti, daca o faci in cantitati mici si daca mananci nu cat mai rar, ci des, asa, cam din 3 in 3 ore…

Dupa ce am crezut ca sanatatea se apara cu medicamentele potrivite, redescoperim valoarea educatiei si a alimentatiei corecte, ne amintim de reguli de curatire si detoxifiere a organismului si intelegem ca e cu mult mai placut sa avem grija de noi pe timp de sanatate, decat sa facem interventii in vreme de criza.

Si dupa ce am strabatut toate revoltele poftei de egalitate intre femei si barbati, dupa ce am trecut de partea cealalta a baricadei, dorindu-ne nu sa fim la un nivel cu ei, ci deasupra lor, mereu deasupra, reinvatam sa ne supunem din dragoste, celor care ni se vor supune, la randu-le, tot din iubire.

Intrata intr-un deceniu matur de viata, inteleg lucruri care, acum 20 de ani mi se pareau imposibile. Poti sa ai absolut tot ce iti doresti. Fericirea nu te pune sa platesti preturi absurde. Trebuie doar sa inveti regulile corecte ale unui joc fabulos, care este insasi viata noastra.

« Pagina precedenta — Pagina urmatoare »