De ce mintim?
Iulie 9, 2010 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Mi se intampla si mie cateodata sa mint, iar celor din jurul meu li se intampla tot timpul. De ce credem ca e mai usor sa nu spunem adevarul, decat sa ne confruntam cu propria noastra viata?
Ultima oara cand am mintit am facut-o din frica. Penultima oara cand nu am avut curaj sa spun adevarul, am fost ingenuncheata de propria mea lasitate, iar cu o data inainte eram cu adevarat coplesita de propria mea vina. Dar constat ca oamenii din jurul meu mint, cel mai adesea, din cu totul altfel de motive. Unii pentru ca au obiceiul sa aleaga versiuni alternative ale realitatii, care ii pun in lumini mai incantatoare decat cele in care ar putea aparea daca s-ar arata in propria lor splendoare. Altii pentru ca au un dar innascut de a mistifica realitatea. Si foarte multi mint dintr-o boala, dintr-o neputinta, dintr-o vinovatie.
In lista de intrebari din chestionarul lui Proust pe care l-am postat in urma cu cateva zile, la intrebarea “Ce urasti mai mult?” am raspuns: “Minciuna”. Am darul pagubos si chinuitor de a depista imediat minciunile altora, iar asta ma face sa sufar profund si dezlantuit. Ma umileste si ma face neputincioasa, pentru ca stiu ca, dincolo de mistificare, nicio conversatie nu mai este posibila, nicio cerere nu-si mai gaseste ecou. Insa multi oameni isi gasesc scuze serioase pentru a minti. “Te mint pentru ca…”, apoi zambesc cu seninatate. Iar eu vin si va intreb: de ce mintim? Tu de ce ai mintit ultima data si din ce motiv esti gata sa minti in viitor?
Placerea de a da vina pe altcineva
Martie 19, 2010 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Descopar tot mai mult ca majoritatea oamenilor se simt bine atunci cand ii fac pe ceilalti sa se simta vinovati. Sa pasezi vinovatia asupra altuia si s-o faci eficient e un sport pe care-l practica oameni nedeprinsi cu adevaratele sensuri ale vietii- si, cel mai adesea, o fac cu succes.
Am practicat si eu sportul azvarlirii raspunderii, o buna bucata din viata. Cea mai nefericita bucata. Ii spuneam barbatului langa care traiam ca el e vinovat pentru tristetea mea, ca minciunile lui imi fac viata amara si ca faptul ca ma insala imi distruge sperantele de zi cu zi. Si, in felul meu, aveam dreptate, numai ca uitam ca oamenii sunt liberi sa traiasca cum vor si ca noi trebuie doar sa alegem sa vietuim langa omul care ni se potriveste si langa care ne simtim fericiti. Din vremurile acelea greu de indurat am reusit sa invat sa nu mai dau vina pe altii si sa nu ma mai plang de alegerile mele. Si sa evit cat mai mult cu putinta sa ii fac pe cei din jur sa se simta vinovati.
“Imi pare rau ca nu am venit la timp”, imi spun oamenii care intarzie, iar eu m-am invatat sa le zambesc si sa le raspund ca nu-i nimic, ca mi-a prins bine ragazul asteptarii, ca sa-mi limpezesc gandurile. “N-am reusit sa ajung la lansarea cartii tale”, imi spun unii oameni, iar eu raspund politicos ca nu m-am suparat deloc, ca nici n-a fost mare lucru. Ca n-au pierdut nimic. Pentru ca nu vreau sa ii fac sa se simta prost, mai ales ca stiu ca asta nu foloseste la nimic. Trecutul nu mai poate fi schimbat. In schimb, adesea dialogurile continua in tentative de a ma face sa ma simt tot eu vinovata. “N-am putut sa vin la intalnirea fixata, dar trebuie sa stam acum de vorba, te asteptam la noi la birou”, imi spun cei care au priceput ca nu sunt suparata ca nu s-au mulat pe programul meu. Insa, daca eu ii refuz, imi explica pe indelete cat de mult s-au pregatit pentru asta, si cat de important ar fi pentru ei sa imi dau tot programul meu peste cap. De obicei nu cedez, insa ii las inlacrimati si coplesiti de refuz, in asa fel incat s-ar cuveni sa nu dorm doua nopti de rusinea ca i-am dezamagit. Si am senzatia ca se simt bine daca m-au facut sa ma simt vinovata.
Sportul invinovatirii se practica razbit in toate jocurile amorului neimplinit. Printre fostele sotii care, dupa ce si-au batut joc de valorile familiilor lor se minuneaza ca au fost parasite si povestesc in stanga si-n dreapta cum nemernicul le-a lasat cu copilul in brate. Cu cat nemernicul este improscat mai tare cu acuzatii, cu atat se simt ele mai bine si uita sa marturiseasca faptul ca, daca si-ar fi vazut cinstit de familie si de iubire, fara istericale, amantlacuri si minciuni, nu ar fi ajuns niciodata in situatia in care se afla azi. Se practica printre barbatii care, dupa ce au facut viata partenerelor lor un iad al asteptarii si al nedumeririi, sufera ca au fost parasiti si se declara niste victime ale iubirii lor nelinistite, dar profunde. Uitand ca ei au mintit si au inselat, si s-au balanganit intre nehotarari lenese si murdare.
Cunosc un barbat care a scris o carte despre deznadejdea lui nascuta dupa ce a fost parasit de o femeie care l-a asteptat o viata intreaga sa se intoarca de la alte femei. Cunosc o femeie care isi zapaceste copilul tarandu-l pe la tot felul de medici, dorindu-si sa convinga pe toata lumea ca micutul sufera de o boala grava, ca sa isi faca fostul sot sa se simta cat mai vinovat si ea sa para cat mai nedreptatita in ochii lumii. Ba chiar am intalnit o doamna insarcinata care tanjea sa piarda sarcina pentru ca, astfel, cei care au suparat-o sa plesneasca de vinovatie si ea sa-i poata pedepsi si mai cu foc decat intr-o situatie mai putin dramatica.
Dar eu am invatat ca e o apucatura paguboasa sa-ti traiesti existenta invinovatindu-i pe altii. Ca viata nu sta pe loc, insa nici nu-si adauga sensuri de pret atunci cand ti-o petreci vanand responsabilitatile altora. Ca important este sa ne lamurim singuri propriile raspunderi si propriile aspiratii. Si sa pricepem, o data pentru totdeauna, ca placerea de a da vina pe altcineva e un viciu care otraveste intai existenta celui care il practica si abia apoi pe a celor angrenati fara voie in sportul ridicol al lui “tu!- ba tu!”…
Prezumtia de vinovatie
Septembrie 8, 2009 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
De la o vreme incoace am invatat sa dau din cap a aprobare si sa gandesc exact pe dos. Un fel de “bine, bine, lasa ca stim noi”, exprimat doar putin mai politicos… Cred ca e semn ca nu mai am incredere in oameni.
In America, de exemplu, si cred ca in mai toate tarile civilizate, prezumtia de nevinovatie functioneaza nu doar la nivel birocratic, ci si informal, in relatiile dintre oameni. Am auzit ca e o jignire crunta sa spui cuiva ca minte si ca nimeni n-are dreptul sa te faca hotoman pana cand nu are dovezi ca tu ai furat - si pentru ca nu vrea sa te jigneasca pe nedrept, si pentru ca se teme ca, daca se va dovedi contrariul, va avea de suportat si rigorile legii si remuscarile nedreptatii comise.
Pe mine, faptul ca am studiat cu seriozitate scolareasca psihologia, fara niciun fel de inclinatii spectaculoase spre domeniul cu pricina, m-a ajutat sa avansez in cunoasterea celor din jurul meu exact pana la nivelul care sa-mi aduca numai deservicii. Am invatat sa depistez cu o precizie de 95% minciunile oamenilor, si cu maiestrie de 98% nimicniciile lor, iar asta m-a facut, dureros si dramatic, sa sufar si sa nu pot schimba nimic. In plus, am devenit banuitoare si atenta. N-am reusit niciodata sa ajung cu stiinta pana la nivelul la care sa fiu in stare sa-i vindec de rele pe cei de langa mine, sa-mi oblojesc propriile slabiciuni si sa ma dezvat de suferinta convulsiva.
Nu am fost dintotdeauna asa. A fost nevoie sa trec prin cateva mari tradari in iubire, prin dezamgairi crunte venite din partea unor prieteni pentru care mi-as fi ars mana. A fost de ajuns sa am experienta traumatizanta de-a vedea ca, foarte adesea, patronii nu-si respecta cuvantul si se folosesc imoral de capacitatile angajatilor lor. Si sa pricep ca si angajatii mint si, oricat de multe avantaje le-ai oferi la locul de munca, nu sunt recunoscatori, ci se obisnuiesc cu binele si, cu prima ocazie in care iti vari nasul mai atent sa verifici treburile lor, pentru care tu i-ai platit constiincios, te declara un dictator si pleaca la concurenta. A fost de ajuns sa traiesc o vreme in tara noastra in care, daca vrei ca cineva sa-si tina promisiunea, trebuie sa-l hartuiesti cu remindere si deadline-uri.
Imi spun adesea ca sunt, de fapt, intr-un fel de convalescenta si ca, daca am rabdare si traiesc sanatos, o sa ma vindec de tot. Ca voi ajunge, peste o vreme, sa fiu increzatoare si senina cum eram odinioara. Ca poate, daca ma apar cu gratie, nu o sa mai ajung sa intalnesc nici indivizi, nici situatii care sa ma faca sa incalc legile increderii. Dar, deocamdata, stiu sigur ca nu exista multi oameni pe pamant in bratele carora m-as putea lasa sa cad cu ochii inchisi. Ca m-am invatat sa pun raul inainte ca sa nu ma ajunga din urma dezamagirile. Ca am invatat sa cantaresc cuvintele semenilor mei cu scepticism, cu deznadejde, si ca asta n-a fost intotdeauna rau. Si, oricat de ilegala sau imorala ar fi, nu pot sa uit ca, de cateva ori, faptul ca am pornit la drum cu prezumtia de vinovatie in minte mi-a salvat viata.