Ce barbati ne plac?

Sotul meu imi arata mereu la televizor, in poze sau in filme, tot felul de ciudati si-mi spune, mereu: asa aratam eu la 20 de ani; asa ma purtam si eu la 30 de ani. Exact asa faceam si eu pana nu demult….

Indivizii ce reprezinta punctele lui de referinta in trecut sunt, intotdeauna, ciudati. Multi dintre ei te naucesc prin infatisarea lor - au par din acela, ca un glob de lampa indesat pe cap, si barba incalcita pana la buric. Toti sunt capii si neseriosi si beau cam mult. Cei mai multi sunt infideli si batjocoritori sau nepasatori fata de trebile casatoriei.

De cate ori il aud, ma ingrozesc si-mi vine sa scuip in san. Apoi multumesc Domnului, cu recunostinta si evlavie, ca mi l-a scos in cale intr-o versiune a lui care nu ma ingrozeste cu nimic. Dar bineinteles ca un fior de teama ma strabate de fiecare data si ma face sa ma gandesc cum ar fi, daca el ar reveni la vechiul chip si la vechile apucaturi. Si atunci ma rog sa ramana asa cum este, ca sa-l pot iubi mai departe fara sa am nevoie de stradanii prea mari pentru asta.

Mie-mi plac barbatii ingrijiti si barbieriti. Nu pot sa-i sufar - in postura de iubiti ai mei - pe barbosi sau pe mustaciosi, fiindca ma ingrozeste perspectiva de-a-i pupa abia dupa ce le-am cautat buzele prin botul cel imbanit. Imi plac domnii ferchezuiti si,  - in orice situatie, nu doar atunci cand sunt parteneri ai inimii mele - imi plac barbatii loiali si fideli, puternici si demni in iubirea lor, care nu s-ar multumi sa dea sau sa primeasca jumatati de masura.

Si imi mai plac barbatii supli, recunosc, si imi mai plac barbatii cititi, care au o viziune asupra vietii, care stiu sa deosebeasca daca nu binele de rau, macar frumosul de urat…

Mi se pare ca sotul meu indeplineste toate calitatile pe care mi le-am dorit. Dar din povestile lui despre trecut tasneste drept in miezul cosmarurilor mele un ciufulit ciudat, infidel si degraba iertator la infidelitate, care ma urmareste pana in zori si ma face sa ma trezesc speriata, incercanata si un pic amuzata…

De fiecare data, la capatul unui asemenea vis, ma intreb: oare stim ce barbati ne plac, cu adevarat? Probabil ca nu…

Cand am fost frumoasa

Probabil ca sunt femei care se simt si se considera frumoase in fiecare clipa a vietii lor. Am vazut destule dudui defiland nespus de mandre prin lume, ca si cum simpla lor prezenta ar fi fost un dar de pret pentru cei din jur, chiar daca ele nu erau neaparat stralucitoare.

Felul in care ne simtim e, insa, mai presus de masuratorile obiective. Forta noastra de-a ne crede cele mai grozave, cele mai dezirabile, cele mai fermecatoare fapturi de pe lume e molipsitoare si-i imbolnaveste (sau ii vindeca) pe cei care ne stau alaturi.

M-am simtit frumoasa la balul de absolvire a liceului, pentru ca eram indragostita, pentru ca aveam parul lung, pentru ca purtam o rochie alba, noua, croita de bunica mea, si o pereche de sandale albe, care fusesera ale mamei mele, pe care eu le vopsisem, cu grija, cu Sigmarom.

M-am simtit frumoasa cand am iesit prima oara din casa cu Ilona in brate, fiindca ma simteam cea mai mandra, mai supla, mai blonda mamica din lume.

M-am simtit frumoasa cand mi-am lansat prima carte, iar oamenii au venit sa imi ceara primele autografe.

M-am simtit frumoasa cand am baut cafeaua mea cu frisca in cea mai neasemuita cafenea din lume, iar iubitul meu m-a fotografiat in oglinzile venetiene…

Sigur, recunosc, as vrea sa ma simt frumoasa in fiecare clipa… Dar stiu ca nu se poate. Pentru ca eu am nevoie de o clipa inaltatoare. De o lumina care sa-mi aprinda sufletul. De o rochie noua. De un vis neinceput. De o clipa de iubire.

Cand ai fost mai frumoasa ca niciodata? Cand te-ai simtit cea mai atragatoare femeie din lume?

Noi, cei din vis

Imi place sa imi amintesc ce am visat. Chiar si atunci cand n-am visat ceva frumos, ma simt mai in siguranta daca imi amintesc ce carari am strabatut in vis.

E ca si cum m-as cunoaste mai bine.  Ca si cum m-as redescoperi intr-o lume a fantasticului, in care sunt tot eu, dar eliberata de inhibitii, de teama paradoxala de a imi dezvalui fricile, de prejudecati sau de conventii.

In vis, suntem tot noi, dar mai buni sau mai destepti, mai netematori, mai frumosi, mai drepti, mai indrazneti, mai cuceritori sau mai insingurati. Mai adevarati decat reusim sa fim in stare de veghe.

In vis ne rabufnesc nemultumirile sau revoltele. Sau marile bucurii pe care nu indraznim sa le aratam semenilor, de teama de a nu fi invidiati sau dusmaniti pentru ele. In vis, suntem noi cei fara ascunzisuri.

Dincolo de granita somnului ni se da dreptul sa reeditam ordinea universului, dupa criteriile sufletului nostru. Dincolo de alunecarea in somn putem fi noi, cei care au curaj sa spuna ca iubesc, ca sufera, ca asteapta, ca le e dor, ca sunt revoltati, ca le e teama, ca ar vrea sa fie din nou copii sau sa fie liberi din nou. Iar daca reusim sa ne amintim cum suntem in vis e ca si cum am avea sansa sa stim in permanenta cum ar fi trebuit sa fim, dar nu suntem. Inca.

Stay with me

Am vazut cu totii in filme scena in care unui ranit i se spune “stay with me”. Se pare ca, pentru a ramane in viata, e nevoie sa te lupti, sa fii puternic, sa rezisti unei dulci alunecari catre neant.

De fapt, e la fel de-a lungul si de-a latul intregii vieti. De cate ori n-am spus “ramai cu mine” unui vis, unei iluzii, unei iubiri, unui adevar? Ca sa pastrezi ceea ce ai, trebuie sa fii puternic, sa lupti, sa rezisti tentantei alunecarii catre nepasare. Toate lucrurile de valoare se intretin si se apara cu truda.

Sunt mii de motive care ne-ar putea face sa renuntam la iubirea intalnita candva. Exista pentru toti dorinta de a ne reconfirma farmecul in ochi straini. Exista ispita freamatului unui nou inceput. Exista pentru fiecare dintre noi oboseala, blazare, cadere, dezamagire. Si, totusi, merita sa spunem “ramai cu mine” fiecarei iubiri in care am investit ani din viata, in care am facut promisiuni si planuri pentru totdeauna. E, probabil, mai usor sa pleci, decat sa ramai.

Am putea rataci prin lume, fara sa prindem radacini. Ne-am putea lasa purtati de vant si de doruri, fara sa ne pese unde ne va prinde asfintitul de maine. Insa calea cea grea si cea adevarata este sa ne spunem unii altora “ramai cu mine”. Sa ne fim familie, sa ne fim rost, sa ne fim unii altora tara. Sa avem case pentru care sa muncim si in care sa ne adapostim marile adevarurile.

Am putea schimba cate un vis in fiecare zi. Am putea sa fim o zi poeti, o alta musafiri, o alta constructori, o alta filosofi. Dar frumusetea vietii sta in forta de a merge cat mai departe pe drumul desavarsirii. In studiu si in intelepciune. In lupta pentru ceea ce putem dobandi mergand inainte, desi uneori pare atat de simplu sa bati pasul pe loc.

E ca si cum, in fiecare zi, ne-am zbate pentru propria noastra viata. “Stay with me” e formula fiecarei clipe. “Ramai cu mine” e una dintre putinele variante corecte ale viatii traite cu rost. E sintagma pe eu care o rostesc in gand, mereu, rugandu-ma sa nu se mai schimbe niciodata nimic.

Oamenii care traiesc in vis

Unii oameni isi strabat soarta cu picioarele pe pamant. Stiu exact ce vor de la viata si, pentru ca evalueaza si gandesc precis si pozitiv, obtin ce-au vrut, cu asupra de masura. Sunt detinatorii unor tehnici infailibile care ii feresc si de durere, si de esec.

Altii aleg sa vada numai lumini sau numai umbre si asaza oamenii din preajma lor in niste tipare ale imaginatiei, in niste proiectii ale dorintelor si asteptarilor lor.

Cei dintai se indragostesc rar si isi aleg partenerul cu chibzuinta. Dupa mai multe probe, daca cel vizat pentru pozitia de sot sau soata nu se incadreaza in masurile unui destin fericit si tihnit, este lasat in urma si uitat fara regrete. Pentru ca trebuie eliberat locul pe care sa se aseze partenerul corespunzator.

Cei din cea de-a doua categorie, oamenii care traiesc mai mult in vis decat in realitate, cauta dragostea cu orice chip, chiar si atunci cand o recompun din himere. Iubesc dragostea mai presus de viata si se indragostesc abrupt, dureros, vertiginos, aproape de fiecare data cand se schimba cerurile, cand se pravalesc apele, cand se rastoarna cuvintele peste suflete.

Nu sunt in stare sa pricep care dintre cele doua tipologii are mai multe sanse la implinirea inimii, asa cum nu ma pot hotari daca sa ii admir pe cei dintai sau pe cei de pe urma. Poate si pentru ca nu-mi gasesc locul in niciuna dintre tabere. Sunt punctuala si eficienta si duc la bun si migalos sfarsit orice mi se da de facut. Stiu sa masor cu sublerele mintii adevarurile si profunzimile lor, minciunile si nimicniciile pe care le ascund in ele si pot eu insami sa fiu rece, calculata, precisa. Dar, cateodata, ca sa pot sa merg mai departe, ma ascund in cate un vis racoros. Inchid ochii pentru numai o clipa si zbor, departe de oamenii pe care ii inteleg atat de bine, incat nu-mi mai sunt pe plac. Si-apoi revin pe pamant la urmatoarea bataie din gene si, lucida, formulez intrebarea nemiloasa: cum sa traim, cum sa iubim ca sa fim fericiti?

O dorinta banala, dar atat de relaxant este gandul la ea!

Ca orice om, la finalul unui an cern graul de neghina si implinirile de esecuri, ma intristez la amintirile negre si surad la cele frumoase si-mi primenesc gandurile pentru sperantele si asteptarile de la noul an.

Un nou an… un nou inceput….. o lista luuunga de dorinte! Sanatate, bucurie, implinire  pentru cei dragi! Iar pentru mie… fericirea de ai vedea sanatosi, bucurosi si impliniti!

Implinirea dorintelor de mai sus nu tin prea mult de mine, ci de bunul Dumnezeu! La mine-i doar dorinta fierbinte de a  fi asa.

Totusi tine si de mine implinirea unei dorinte. Cea de a-mi face timp liber pentu a-l schimba in clipe unice langa familie si prieteni!

Pana si pauza de cafea este un mic prilej de a rasfata sufletul tau sau al altuia cu o vorba buna. Asa ca-mi doresc cat mai multe “pauze de cafea” langa cei dragi sau langa cei carora le sunt draga!

Cine mai crede in ingeri?

Eu cred in ingeri. Si cred ca Atlantida a existat cu adevarat. Si cred ca dragostea e vesnica. Imi sunt dragi toate credintele naive si indraznete deopotriva.

Cred ca, atata timp cat ne pastram o bucata curata de suflet, cat inca nu ne-am risipit de tot inocenta, ramane si un inger cu noi, ca sa ne vegheze mersul prin viata, sa ne apere de rele, sa duca mai departe rugaciunea noastra de fiecare seara.

Cred ca atunci cand simtim miros de vanilie prin preajma, e parfumul unei bateri de aripi de inger, ca in filmul Michael, in care John Travolta e puternic si fermecator. Si mai  cred ca, atunci cand nu ne gasim dragostea cea mare pe pamant, desi o meritam, vine un inger si se indragosteste de noi- asa cum a facut Nicholas Cage in City of Angels - un inger care coboara si alege, de buna voie, sa ne stea alaturi pana la moarte, ocrotindu-ne nu cu aripile, ci cu iubirea lui.

E o naivitate sa crezi in ingeri? Cine mai crede in ingeri in zilele noastre? Si, totusi, daca ne indarjim sa nu mai fim naivi, cum ne-am mai putea explica falfaitul de aripi care ne aduce somnul sau caderea de pene albe, la geamlacul sufletului nostru, in fiecare iarna, in fiecare vis? Eu cred in ingeri… Tu?

Cine doarme, cine nu doarme

Stiu pe de rost toate nuantele si gusturile insomniilor. Imi pierd somnul atunci cand iubesc prea mult sau cand iubesc prea putin, atunci cand ma tem, atunci cand am griji, atunci cand astept ceva insemnat.

Eu cred ca oamenii care pot adormi oricand si oriunde sunt cei mai norocosi dintre noi, cei care au inima usoara si mintea relaxata. Ii invidiez pe cei care adorm si sforaie in avioane, in timp ce eu ma chircesc de teama turbulentelor si, desigur, de frig, pentru ca, intr-un mod dusmanos, in toate avioanele e frig.

Asa ca ii invidiez si pe cei care motaie in metrou sau dorm de-a binelea in autobuz, cu capul sprijinit de fereastra rece. Si, de ce nu, ii invidiez pe cei care, dupa o partida de dragoste adorm cu seninatate, dornici sa isi gaseasca, dupa placere, odihna.

Mor de uimire si de admiratie pentru cei care, de indata ce pun capul pe perna, adorm, si, cateodata, cand ma trezesc cu ochii plansi dupa cate un cosmar, parca mi-as dori si sa nu mai visez - dar aceasta este o dorinta care se spulbera repede, pentru ca mi se face indata dor de lumea mea fabuloasa de dincolo de pleoape.

Ce fel de oameni dorm acolo unde se asaza si ce soi de fapturi sunt cele care se perpelesc si nu pot ademeni somnul? Sunt unii mai buni si altii mai rai? Unii mai senini si altii mai ingandurati? Unii mai superficiali si altii mai profunzi?

Imi place sa dorm, dar nu dorm niciodata dupa pofta inimii. Imi place sa rad, dar rasul nu vine la mine decat atunci cand mi s-a facut pace in suflet. Iar asta se intampla destul de rar… Si, intre intalnirile cu seninatatea, scrutez faldurile noptii si numar in gand cirezi nesfarsite de oi care trec nu peste drumuri ale transhumantei, ci peste inima mea, mereu dureros de statornica.

Cine mai crede in vise?

Mi s-a intamplat, nu o data, sa imi spuna cate cineva, cu glas grav: “Te-am visat de rau, te rog sa ai grija…” Si recunosc ca si eu am sunat cateodata pe cate cineva care mi-a aparut in vis intr-un context nu tocmai fericit.

De obicei, nu amintesc de visul cu pricina, pentru ca stiu ca, la randul meu, cand primesc o avertizare abisala de genul acesta ma pricopsesc cu povara unei ingrijorari greu de rezolvat. Insa, intr-adevar, simt nevoia sa-mi ostoiesc nelinistile si sa aud glasul celui pe care, pe taram oniric, l-am intalnit printre cine stie ce feluri de incurcaturi neprietenoase.

Teoretic, stim cu totii ca visurile nu pot influenta viata reala. Ca ele sunt o proiectie a subconstientului nostru si ca trebuie intelese numai in contextul lor absolut special. Insa, pentru fiecare dintre noi, un vis urat e un prilej de freamat ingrijorat. Sau de reflectie suplimentara.

Ne intelegem mai bine trecutul si prezentul din felul in care intamplarile se randuiesc in lumea visului si, uneori, avem senzatia - si poate chiar asa si este - ca avem premonitia viitorului. Ne deslusim iubiri sau temeri abia dupa ce punem capul pe perna si adormim, ori gasim, miraculos, raspunsuri la intrebari pe care, in stare de veghe, ni le-am adresat in zadar. Ne pomenim ca, in vis, putem recita Luceafarul de la cap la coada sau putem dansa tango cu maiestria lui Razvan Mazilu si-a Monicai Petrica. Sau, cateodata, dupa ce adormim, intindem bratele si zburam, ca si cum am fi fost candva pasari si-acum doar ne amintim mirajul plutirii in aer. Dincolo de alunecarea in somn se deschide, pentru fiecare dintre noi, o lume plina de provocari, indrazneli, temeri, sentimente la fel de puternice, sau chiar mai viguroase decat in viata reala. Numai ca, uneori, nu ne amintim unde am fost plecati peste noapte, precum fetele imparatului care, dupa caderea in vis, dansau de rupeau talpile condurilor. Stim, insa, cu totii, ca in vis ne este daruita o lume fabuloasa. Ramane doar sa ne hotaram, fiecare in parte, cat de mult mai credem sau nu mai credem in ea.

Un cantec, un vis

Exista cantece pe care, atunci cand le auzi, traiesti senzatia ca viata ta nu va mai fi la fel ca inainte. Ca armonia si mesajul lor au schimbat deja, iremediabil si splendid, armonia vietii tale.

Mai demult, cand eram insarcinata pentru prima oara, am ascultat la radio un cantec minunat, desprins din muzica Bucurestiului de altadata. Ilona, lui Cristian Vasile. Asa am decis, pe loc, ca daca voi avea o fetita, va purta numele din refrenul acela lenes, tandru, patimas, plin de parfum de mare iubire…

Mi-am amintit de intamplarea asta de curand, cand am dat, din nou, peste un cantec complet si parfumat ca un vis. Un cantec scris de Nicu Alifantis pe versurile lui Marin Sorescu, in care mi-am regasit toate dependentele dulci, toate reperele sufletului. Un cantec de dragoste si de speranta, un cantec despre fericire si despre lumina… Despre drumuri in cautarea fericirii. Si despre cafea. Despre cafea amara, adanca, splendida, plina de parfum si de gust cum numai dragostea mai stie sa fie.

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu- Am vazut lumina)

http://www.trilulilu.ro/Luminita2007/7974096281d72d