Greu in ianuarie

Ieri dimineata, curtea era toata ingropata in zapada. Masina se preschimbase in derdelus numai bun pentru joaca si, oricat de spectaculoasa ar fi fost transformarea peisajului, recunosc ca nu m-am minunat decat o clipa. Dupa care m-a apucat disperarea.

A fost o zi lunga si grea. Poarta se blocase si n-a mai putut fi urnita din loc decat dupa operatiuni lungi si complicate. Masina avea o crusta de gheata care a trebuit sparta centimetru cu centimetru, iar toate aceste deraieri de la rutina zilnica au facut dusmanosul (si eficientul) nostru “hai mai repede ca ne grabim” sa nu mai aiba niciun efect. Copiii au intarziat la scoala aproape o jumatate de ora si au coborat din masina mutrosi si nedispusi sa inteleaga de ce nu am prevazut dezastrul meteorologic. Daca nici asta nu sunt in stare sa faca, atunci la ce mai sunt buni parintii?

Pe strada pe care aveam intalnirea stabilita pentru un interviu nu am gasit loc de parcare. Paul si-a carat luminile - care cantaresc vreo 50 de kilograme- din masina pana la locatie, pret de doua strazi. Si la dus. Si la intors. Apoi am strabatut orasul pe diagonala, in vreo doua ore, dupa care am mai facut inca doua ore in sens invers. Cand am ajuns acasa, poarta se blocase din nou. Si, imediat ce am intrat pe usa, (dupa lupte indarjite ca sa destelenim poarta) s-a oprit curentul electric. Iar asta inseamna, cum m-am mai vaicarit de atatea ori, ca, in casa noastra asezata pe o ulita din Popesti Leordeni, nu avem nici caldura, nici apa, nici internet…

Iubesc iernile inzapezite. Inainte sa ninga, am umblat prin lume cu sufletul insetat de alb si am visat mult, desantat, patimas, la copilaria mea in care sanii trase de cai treceau prin fata portii. Iubesc lumina din ochii copiilor mei atunci cand ne jucam cu bulgari si, cu naivitate, asez undeva in panoplia amintirilor de pret siluetele tuturor oamenilor de zapada pe care i-am inaltat an de an. Insa daca vremurile si vremea se vor incapatana sa fie la fel de potrivnice, sunt gata sa arunc nostalgiile la cos si sa cer referendum pentru abolirea iernii din calendarele celor oropsiti de obligatii administrative. Si s-o las la liber doar pentru cei aflati in concediu, in cate o casa cu soba si flacari tandre, in care copiii se culca devreme si nu merg la scoala, iar parintii se aduna seara langa semineu si, tolaniti pe o blana de urs, isi reinnoiesc juramintele dragostei. Altfel, e greu in ianuarie…

Dor de zapezi

In zilele in care mi se face dor de zapada stiu ca a ramas in mine ceva din copilul de odinioara. Pentru ca, in clipele mele lucide, in care sunt obligata sa joc rol de adult responsabil, nu ma pot gandi decat cu groaza la ninsori.

Ma tem de zapezi pentru ca stiu ca, atunci cand ninge, diminetile noastre se impovareaza de griji inghetate. E greu sa curatam masina care-a dardait toata noaptea in curte, iar apoi, pentru ca circulatia devine un cosmar, intarziem la scoala, iar asta ne face sa stam imbufnati intreaga zi.

Mi-e groaza de ninsori pentru ca stiu ca drumurile se inzapezesc si trenurile ajung prea tarziu, iar cei plecati cu masinile se opresc la jumatea calatoriei, desi noi ii asteptam cu sufletul pregatit de sarbatoare. Si ma tem de nameti, pentru ca, dintr-o data, strazile Bucurestiului se ingusteaza, facand din orice drum in oras o aventura tot mai greu de infruntat.

Mi-e teama de iarna pentru ca e posibil sa inghete tevile care ne aduc apa in casa, pentru ca stiu ca, daca se opreste curentul electric ramanem nu doar fara lumina, ci si fara caldura si apa, pentru ca mi-e frica sa nu cad, alunecand pe gheata…

Administratiile vietii mi-au naruit bucuriile de odinioara. Dar parca nu intr-atat de mult, incat sa nu mai simt, din cand in cand, miros de iarna nebuna si sa mi se faca dor sa ninga, sa ninga pana la stresini, pana la cetini, pana la marginea gandului indragostit. Si atunci imi dau seama ca inauntrul meu s-a pastrat, totusi, ceva din inocenta anilor tineri, cand zapezile erau intotdeauna prilej de exaltare, prilej de visare…

Mi-e dor de ierni

Strabatem orasul care, in miez de ianuarie, are parfum de primavara, si evocam iernile copilariei noastre. Vorbim despre zapezile inalte cat casa, despre drumurile pe care nu se mai putea circula, despre scolile inchise de prea mult frig si inghet.

Copiii nostri ne asculta amintirile cu uluirea pe care o au in fata celor mai fantastice povesti pe care le citim inainte de somn si ne intreaba, fascinati, cat este adevar si cat imaginatie in tot ceea ce le povestim. Au existat, cu adevarat, ierni in care ningea atat de mult, incat drumurile croite prin zapada semanau cu niste labirinturi? Au fost vremuri in care copiii mergeau la scoala trasi pe sanie de maini inamanusate de bunici? Am trait chiar noi, parintii lor, copilarii in care ca sa facem oamenii de zapada, rostogoleam bulgarii de pe casa?!

Si apoi ne intreaba ce s-a intamplat. Unde au plecat iernile, unde s-au ascuns zapezile. Ce s-a rasturnat in mersul vremurilor si al vremii, de nimic nu mai seamana cu povestile adapostite in memoria noastra? Iar noi nu stim sa le raspundem, pentru ca nu avem raspuns nici pentru noi insine. Doar intrebari, doar mirari. Daca in numai treizeci de ani clima s-a schimbat atat de mult, incat, nici ochii nostri inca tineri n-o mai pot recunoaste, ce se va intampla peste inca treizeci, sau inca o suta?

Of, iar o sa intarzii la slujba, imi spun, acum, in serile in care ninge… Dar, de fapt, mi-e dor sa nu-mi mai fie teama de drumuri alunecoase, sa nu mai judec frumusetea lumii prin prisma obligatiilor mele de fiecare zi. Mi-e dor sa-mi fie, pur si simplu, dor de ierni. Sa ma bucur de zapezi inalte si de turturi prelungi la stresini. De geamuri care stiu sa infloresca in alb si de mirarea mea in fata frumusetilor inghetate.

Dar vremurile s-au rasturnat. Iernile s-au imblanzit, zapezile s-au topit. Au ramas amintirile. Au ramas povestile. Au ramas uimirile.

Amintiri… la o cafea

Imi torn o ceasca de cafea a carei aroma ma alinta si rasfoiesc un album de fotografii din tinerete… Da, tineretea e vremea cand traim mai intens orice moment, dar si cum evenimentele sunt mult mai numeroase si se succed foarte repede, ne obisnuim cu ritmul trepidant, cu trairile la maxima intensitate si nu ni se mai par deosebite. Dar ele raman amintiri placute, sau doar neobisnuite si mult mai tarziu realizam importanta lor.

In filmul amintirilor o secventa pe care incerc sa o rememorez in amanunt este, asa cum o vad acum, importanta, chiar cruciala, din simplul motiv ca un alt deznodamant ar fi facut-o sa ramana acum total necunoscuta…

Era prin anii `80, aveam 24 de ani,si lucram intr-un colectiv de tineri frumosi si entuziasti intre care ma simteam foarte bine. Cum cea mai mare parte dintre noi eram necasatoriti si ne intelegeam de minune, am hotarat sa petrecem un revelion impreuna, departe insa de oraselul nostru de campie, care nu ne oferea prea mult, nici macar un peisaj hibernal adevarat. Destinatia a fost bineinteles cea mai la indemana oferita de turismul national la a carei filiala judeteana aveam cateva “relatii”. Deci, a fost cabana Padina din Bucegi tinta calatoriei noastre si locul in care aveam sa intampinam noul an. Nici nu banuiam ca vom avea atatea de povestit, si nu doar despre petrecerea de revelion, ci si despre drumul plin de peripetii pana la destinatie.
Am plecat intr-o dimineata insorita, fara pic de zapada. Pana la Busteni am mers bine cu autocarul si ne-am bucurat mult cand am zarit muntii imbracati de iarna stralucind in soarele rece. Cand am ajuns, era o dupa-amiaza ca oricare alta, noi eram un grup vesel si glumeam si cantam fara grija. Am asteptat pana pe la orele 16-17 la rand la telecabina, timp in care ziua frumoasa lasa loc unui amurg innegurat. Cativa nori suri carora nu le-am dat importanta au acoperit repede cerul si vantul din ce in ce mai suierator ne-a facut sa ne strangem hainele si sa cautam in rucsac fularul, caciula si manusile. Ne-am urcat in sfarsit in telecabina la fel de veseli si zgomotosi. Am pornit, dar odata cu noi a pornit si furtuna de zapada. Cateva minute glumele si rasul nostru au acoperit vuietul, iar intunericul ascundea ceea ce se petrecea afara. Doar balansul nefiresc al telecabinei ne-a ingrijorat putin. Apoi insotitorul a luat legatura prin statie cu cei de la baza si am inteles din vocea sa gravitatea situatiei. Zgomotul nostru s-a stins incet, incet asa incat in momentul cand telecabina s-a oprit spanzurata deasupra prapastiei si balansandu-se ca un leagan neuns, haraind si trosnind din toate incheieturile, linistea noastra a devenit apasatoare. Doar cele cateva cuvinte schimbate de insotitor si colegii lui de la sol mai razbateau prin furtuna, iar dansul telecabinei zgaltaite era singura miscare pe care o sesizam, noi ramanand crispati, tinandu-ne unii de altii, cu ochii mariti de frica, dar neindraznind sa facem niciun gest, sa spunem niciun cuvant. Nu stiu cat am stat asa, timpul nu mai avea aceeasi curgere… In sfarsit telecabina a pornit, si parca atunci am inceput sa respiram, un oftat prelung, o rumoare fara cuvinte, un licar de speranta in ochii fiecaruia si probabil in gandul tuturor o multumire adusa Domnului ca am scapat. Cosmarul avea sa se continuie si dupa coborarea din telecabina, deoarece viscolul ne-a insotit pana la cabana, unde am ajuns pe la miezul noptii, obositi, plini de zapada, inghetati si cu cateva maruntisuri pierdute din bagaje. Muntele ne-a intampinat cu ostilitate, dar dupa acea primire urata si-a luat revansa si ne-a daruit cateva zile soare si zapada pufoasa, asa incat drumetia si voia buna au fost recompensa pentru dezastrul de la inceput. Cert este ca pe filmul alb negru cu 36 de pozitii au ramas doar amintiri frumoase, fete zambitoare, bulgari de zapada si scantei de artificii…

Dar ma intreb daca am fi avut atunci tehnologia de acum (o camera foto digitala) si am fi putut surprinde momentele de panica, dar si maretia naturii dezlantuite, cum ar fi aratat chipurile noastre?!

Chiul la ora de franceza…

Eram in clasa a XII-a si totdeauna am fost un model de elev.Nu chiuleam si nu cedam niciunei presiuni din partea colegilor.

Era insa vineri, penultima ora, de franceza. Doamna profesoara nu punea absente de obicei, tinand cont ca eram in anul terminal al liceul. Si m-am hotarat, cu cele doua Mihaele din clasa, sa chiulim…dar nu sa chiulim asa oricum, sa mergem oriunde…ci sa ne dam pe derdelus, in spatele liceului. Ca masura de precautie, am rugat colegii sa ne dea beep in cazul in care vom primi absente.

S-a sunat de intrare si noi ne-am facut disparute. Eu, fiinta aventuriera, am intrat prima in zapada si, bineinteles, am cazut prima…si in nenumarate randuri. Nu trec 5 minute si suna telefonul…profa punea absente. Ne-am ridicat repede, sa mergem in clasa…Eu insa, eram uda, din cap pana-n picioare.

Am ajuns in clasa, am incercat sa ascund cumva semnele vizibile ale escapadei mele si, cu cateva scuze, am fost primite la ora.

Consecinta cea mai grava a fost ca a trebuit sa port hainele acelea ude si reci timp de doua ore, iar in scurt timp am racit.

Nu faceti ca mine!;)

Tranta cu inzapezirea

Am vazut zilele trecute cum arata utilajele “moderne” care arunca nisip pe soselele inghetate: la minus 5, 6 grade, cate-un om infofolit sta in camionul incarcat si, tinandu-si echilibrul in mers, arunca din loc in loc nisip pe sosea, manevrand o lopata cu coada de lemn.

Mi-a fost mila de oamenii pedepsiti sa faca o asemenea treaba si m-am revoltat ca firmele care obtin contractele grase cu primariile nu detin, de fapt, niciun fel de dotari speciale. Un camion si o lopata pot sa gasesc si eu. Dar asta este o alta poveste. Ceea ce m-a uluit a fost faptul ca, la zece ani dupa ce am pasit in secolul XXI -sau noua, ma rog…- in tara noastra lupta cu zapezile se face in maniere atat de primitive, incat sfideaza ridicolul.

Nu stiu ce ar fi zis un locuitor al unei tari civilizate care ar fi asistat la exercitiul nostru de tranta cu inzapezirea. Eu am nimerit intamplator intr-un inceput de iarna in Canada si am fost absolut siderata de repeziciunea cu care un milion de utilaje au maturat zapada cazuta, pe neasteptate, peste Toronto. Dar m-am gandit ca e firesc ca o tara oropsita de ierni grele precum cea din bucata de nord a Americii sa fie mereu in alerta impotriva iernii. Insa nu mi se pare normal nici ca, intr-o tara aflata de doua decenii in capitalism, sa imprastie nisip pe drumurile nationale oameni cocotati in camioane.

Primesc inca de la posta avize pe care o oficianta a scris cu pixul numele meu si soiul de corespondenta care ma asteapta, cuminte, la oficiul postal. Vad inca, prin Bucuresti, carute trase de cai, iar eu locuiesc, la doar 8 kilometri de Magazinul Unirea, in asa-declaratul oras Popesti- Leordeni, pe o strada neasfaltata si unde nu ajunge canalizarea. Dar stiu ca, desi traim intr-o tara in care mai avem mult de indurat pana sa ajungem la nivelul de civilizatie al occidentului, nu exista nicio diferenta intre indrazneala sufletelor noastre, intre cultura generala sau intre nobletea sufletului celor nascuti aici si calitatile celor care au trait in tari in care administratia si birocratia se poticnesc mai putin decat pe la noi. Dar nu ma pot abtine sa-mi spun ca e pacat ca nu am avut sansa unei vieti usoare, numai pentru ca ne-am nascut intr-un punct cardinal unde iarna nu-i ca vara, si ordinea nu-i ca dezordinea, ci doar a spera e totuna cu a dispera.

Fara zapada parca nu-i Craciun..

Craciunul pentru mine inseamna cadouri,miros de “verde” in casa, brad impodobit in Ajun, ghirlande, beculete, stralucire, vin rosu fiert cu scortisoara, colinde, Mos Craciun prin tot orasul, cina de Craciun cu toata familia reunita, filmul clasic “Miracle on 34th Street “,in fiecare an de Craciun il revad si ZAPADAAAA: fara zapada de Craciun parca nu e sarbatoare asa cum trebuie.

Cel mai frumos Craciun al meu a fost acum cativa ani cand prietenii mei s-au gandit sa ne faca o surpriza placuta,mie si la inca 2 prietene. Stiau ca atat eu, cat si ele eram triste ca nu a nins. Stabilisem ca seara, pe la ora 7, sa mergem in Piata Universitatii sa vedem un spectacol organizat acolo unde se cantau colinde. La iesirea din bloc am avut o surpriza imensa: ningeaaa…dar cu zapada artificiala. Prietenii nostri facusera rost de zapada artificiala de la un supermarket din zona,  in care fusesera ambalate televizoare, au faramitat-o, au pus-o in 2 saci si au asteptat 30 de minute pe bloc sa iesim noi ca sa o arunce timp in care nu mai putea de frig. Si au asteptat ceva ca deh, fetele mereu se lasa asteptate. Om de zapada nu ne-a trebuit, ca eram noi deja. Ca a trebuit apoi sa mai stam 30 de minute ca sa ne putem curata de zapada artificiala de pe par, asta e partea a doua. Am vrut zapada de Craciun, zapada am avut..A fost un Craciun frumos, exact cum ne doream: am avut zapada si m-am convins inca o data ca prietenii sunt unul dintre lucrurile cele mai dragi pe lume.

Aroma si farmecul Craciunului meu…

Cea mai frumoasa perioada a anului…e o parte din sufletul meu ,iarna si Craciunul sunt deosebite si le petrec mereu cu familia mea,unde ma simt cel mai bine.

Ne asezam toti si bem un pahar de vin fiert cu scortisoara si manacam prajiturele aromate.Craciunul are toate motivele sa ne aduca un pic de fericire in sufletul nostru.

In perioada iernii ador zapada asa ca profit cat se poate de mult (cat timp mai ninge)…e timpul sa scoatem saniuta de la iernit si sa o ducem pe derdelus….

sa simtiti spiritul sarbatorilor din plin si fie ca Sarbatorile sa va poarte prin frumusetea iernii