N-a stricat Dumnezeu doua case…

Mi se intampla destul de des sa ma minunez de cat de asemanatori sunt unii soti. Recunosc, cel mai adesea, constat ca apucaturile rele s-au luat de la unul la altul si ca n-a stricat Dumnezeu doua case.

Cei zgarciti sunt, obligatoriu, amandoi zgarciti. Probabil ca n-ar putea rezista impreuna doi oameni care n-ar impartasi aceleasi principii legate de bani. N-ar rezista alaturi un om generos si altul care strange cu atentie fecare banut, n-ar putea merge mai departe tinandu-se de mana o faptura hrapareata si una boema. Si-atunci amandoi ajung sa fie prea avari sau prea imprastiati. Si noi, cei din jurul lor, putem spune: N-a stricat Dumnezeu doua case…

Cei lenesi sunt, cel mai adesea, amandoi lenesi. Nu ar putea trai, cred, alaturi, un om care nu-si poate gasi locul, dornic sa munceasca, langa altul care intreaba daca muieti sunt posmagii. Si, tot la fel, cred ca acei care nu pot sta locului fara sa incerce sa schimbe lumea, cei fara astampar nu-si pot gasi liman de dragoste decat langa cei asemenea lor.

Si mai cred ca doi oameni minunati, speciali, buni, indrazneti, valorosi, de cuvant, nu-si pot gasi locul decat langa fapturi care le seamana. Si-atunci spun ca n-a binecuvantat Dumnezeu doua case, ci numai una, in adevaratul, adancul sens al cuvantului si al miracolului.

Trebuie sa fim asemenea oamenilor langa care traim. Buni sau rai, trebuie sa fim asemenea lor. Altfel n-am rezista impreuna…

Zgarcitii

Ii recunosti de la prima intalnire, dupa felul taraganat in care isi scot portofelul cand vine nota de plata, ca sa-ti lase timp sa te oferi tu s-o platesti. Sunt zgarcitii, de care e plina lumea.

Am cunoscut indeaproape zgarciti care se manifestau in cele mai caraghioase feluri cu putinta. Care plecau intentionat cat mai flamanzi de acasa atunci cand erau invitati undeva, ca sa poata sa manance cat mai mult in vizita. Stiu pe cineva care avea un singur telefon si doua cartele, pentru cele doua retele importante de telefonie. Cand voia sa sune pe cineva, in functie de numar, scotea cartela din telefon si o punea pe cea corespunzatoare, ca sa primeasca facturi cat mai anemice cu putinta. Si, desigur, cu cei cu care isi permitea si cu aceia despre care auzise ca au telefoane de serviciu, platite de un patron care, in opinia lui, nu merita pic de respect, nu dadea decat un bip si astepta sa fie sunat inapoi.

Am avut candva o relatie cu un barbat care nu avea in frigider decat margarina, si cate-o paine in camara, alimente absolut suficiente supravietuirii, in opinia lui. Asta insa nu-l facea sa refuze sa fac eu cumparaturile si sa avem de toate numai atunci cand sunt dispusa sa platesc pentru toate cele ale casei. Pentru ca el economisea banii stransi din chiria celor zece case pe care le detinea in proprietate ca sa si-o construiasca pe a unsprezecea, desigur.

Ma revolta si ma indeparteaza toate manifestarile de zgarcenie. Numai ca, pentru cele venite de la oamenii care au indurat candva saracia, imi gasesc, mai mereu, forme de intelegere. Sfarsesc prin a-mi fi mila de bietii zgarciti si rusine de rusinea lor. Fac eu tertipuri ca sa ma prefac ca nu am bagat de seama tertipurile lor. Si merg mai departe, rugandu-ma sa nu ajung niciodata ca ei. Rugandu-ma sa se curete lumea de vicii si de nimicnicii, ca sa putem trai pentru valorile adevarate, pentru rosturile inalte. Ca sa traim generos, cu demnitate si cu sens. Oare se poate? Oare se mai poate? Eu, cel mai adesea, ma indoiesc…