Zgarciti si risipitori

Pe masura ce crestem, in functie de cum ni se astern drumurile vietii, in functie de cat de multe dorinte suntem nevoiti sa punem in cui sau de cate pofte ni se indeplinesc inainte de-a le formula, ne formam o relatie cu banii.

Invatam sa ii iubim sau sa ii dispretuim, sa ii cheltuim chibzuit sau cu nesabuinta, sa ii strangem pentru zile negre sau sa ii investim in fericiri, in placeri sau in afaceri care sa ii inmulteasca.

Eu, recunosc, am un soi de zgarcenie fata de mine insami, care ma face sa ma uit de zece ori inainte la banii pe care ii cheltuiesc pentru placerile mele. Sunt gata sa ma tai de pe toate listele cu prioritati, cand vine vorba despre mine. Merg rar in saloane de infrumusetare - de obicei cand procedurile nu se mai pot numi de infrumusetare, ci de salvare de la aspectul de proaspat scapata din jungla - si de cand ma stiu nu prea imi cumpar haine scumpe pentru ca visez dintotdeauna ca o sa mai slabesc inca si inca putin si o sa-mi cumpar abia cand voi fi desavarsit de slaba. Insa eu nu sunt niciodata atat de slaba pe cat mi-as dori, drept care aman, aman, aman… Imi cumpar cateodata pantofi frumosi si mereu creme bune pentru conturul ochilor, dar cam astea sunt singurele mele extravagante perene.

Atunci cand achizitionez filme si Cd-uri originale am senzatia ca fac un gest nu doar in avantajul meu, ci aduc si un omagiu artistilor mei preferati. Asa ca nu-mi pare rau sa dau banii pe filme, pe carti, pe albume de muzica si, uneori, pe bilete la mari concerte.

In schimb, sunt de-a dreptul dezmatata in cheltuielile dedicate copiilor mei, carora nu numai ca nu le lipseste nimic, ci au mai mult decat le trebuie. Iar sotului adorat ii iau, uneori impotriva vointei lui, haine scumpe si cadouri valoroase, chiar daca nu are nevoie de ele neaparat.

Sunt zgarcita si risipitoare deopotriva, intr-un talmes balmes care ma face sa fiu si saraca si bogata, si multumita de shoppingul pentru altii si nefericita de lispsurile mele, si generoasa, si ranchiunoasa ca nu am niciodata ce au alte femei, care cheltuiesc dezinvolt banii altora, bucurosi sau obligati sa li-i ofere. Si sunt convinsa - in momentele de luciditate - ca in niciun caz n-ar trebui sa fiu asa.

Cunosc oameni care sunt risipitori doar cand e vorba sa cheltuiasca pentru ei, dar sunt avari daca trebuie sa dea ceva celor din jur. Stiu altii care sunt nechibzuiti cu toata lumea, inclusiv cu ei. Si am vazut o gramada de oameni zgarciti si cu ei, si cu lumea - aceia care indeasa banii la tescherea, taie coada pisicii ca sa nu se faca frig cand intra in casa - precum Hagi Tudose - si mor apoi lasand o avere pe care se vor bate urmasii si-si vor scoate ochii intre ei, uitand sa le mai aprinda vreo lumanare de pomenire.

Sigur ca ideal este sa ai atat de multi bani, incat sa poti sa fii si risipitor, si generos, si filantrop, si tot sa-ti mai ramana. Am insa impresia ca asta nu se poate… Si imi amintesc mereu ca am invatat candva la un curs ca, totusi, foarte adesea, atitudinea pe care o avem fata de bani seamana cu aceea pe care o avem fata de propria fericire. Ca oamenii care cheltuiesc cu usurinta pentru ei sunt, foarte adesea, oameni multumiti de sine si inclinati sa-si traiasca viata dandu-si dreptate si felicitandu-se pentru cat de frumosi si buni sunt, in timp ce aceia care se taie de pe listele cu cheltuieli se considera la fel de nedemni de bucuriile vietii - si aleg calea vesnicei si tristei introspectii. Ca aceia darnici in bunuri sunt si generosi in a darui dragoste si implinire celor de langa ei, in timp ce zgarcitii sunt carpanosi si cu bataile inimii. Si chiar daca, pana la un punct, teoria imi place, atunci cand imi amintesc ca rostul nostru pe pamant e sa fim fericiti, fericindu-i si pe cei de langa noi, ma consolez cu ideea ca e doar o teorie, ca oricare alta, si ca, desigur, practica ne omoara, insa ne da apoi viata (dar nu si banii) inapoi.

Zgarcitii

Ii recunosti de la prima intalnire, dupa felul taraganat in care isi scot portofelul cand vine nota de plata, ca sa-ti lase timp sa te oferi tu s-o platesti. Sunt zgarcitii, de care e plina lumea.

Am cunoscut indeaproape zgarciti care se manifestau in cele mai caraghioase feluri cu putinta. Care plecau intentionat cat mai flamanzi de acasa atunci cand erau invitati undeva, ca sa poata sa manance cat mai mult in vizita. Stiu pe cineva care avea un singur telefon si doua cartele, pentru cele doua retele importante de telefonie. Cand voia sa sune pe cineva, in functie de numar, scotea cartela din telefon si o punea pe cea corespunzatoare, ca sa primeasca facturi cat mai anemice cu putinta. Si, desigur, cu cei cu care isi permitea si cu aceia despre care auzise ca au telefoane de serviciu, platite de un patron care, in opinia lui, nu merita pic de respect, nu dadea decat un bip si astepta sa fie sunat inapoi.

Am avut candva o relatie cu un barbat care nu avea in frigider decat margarina, si cate-o paine in camara, alimente absolut suficiente supravietuirii, in opinia lui. Asta insa nu-l facea sa refuze sa fac eu cumparaturile si sa avem de toate numai atunci cand sunt dispusa sa platesc pentru toate cele ale casei. Pentru ca el economisea banii stransi din chiria celor zece case pe care le detinea in proprietate ca sa si-o construiasca pe a unsprezecea, desigur.

Ma revolta si ma indeparteaza toate manifestarile de zgarcenie. Numai ca, pentru cele venite de la oamenii care au indurat candva saracia, imi gasesc, mai mereu, forme de intelegere. Sfarsesc prin a-mi fi mila de bietii zgarciti si rusine de rusinea lor. Fac eu tertipuri ca sa ma prefac ca nu am bagat de seama tertipurile lor. Si merg mai departe, rugandu-ma sa nu ajung niciodata ca ei. Rugandu-ma sa se curete lumea de vicii si de nimicnicii, ca sa putem trai pentru valorile adevarate, pentru rosturile inalte. Ca sa traim generos, cu demnitate si cu sens. Oare se poate? Oare se mai poate? Eu, cel mai adesea, ma indoiesc…